Călătoria spirituală în „Țara Soarelui Răsare”

Sharing is caring!

Dragi cititori,

Am petrecut cincisprezece zile minunate în „Țara Soarelui Răsare”, în care am colindat prin trei orașe mari și împrejurimile lor: Tokyo, capitala Japoniei, orașul cu cel mai mare număr de locuitori și cea mai populată zonă metropolitană din lume, unde se află sediul guvernului japonez și reședința împăratului; Kyoto, capitala culturală a țării; Osaka, capitala economică a țării, un oraș-port, cunoscut și cu numele de „Veneția Japoniei” sau „Manchester-ul Orientului”.

Am vizitat temple, sanctuare, muzee, castele, ne-am plimbat pe aleile și potecile grădinilor frumos amenajate, a parcurilor, a Munților Inari, Fuji, Koyasan și a pădurii de bambus.

Amprentele pașilor noștri au rămas și la „Sanctuarul Îndrăgostiților” de pe plaja de marmură.

Mesajul „Întotdeauna cu tine!” scris pe monumentul sub forma de inimă, în aparență, face referire la dorința de a fi alături de o persoană dragă inimii tale. Însă un pelerinaj prin locuri frumoase și încărcate energetic te ajută să simți iubirea, să fii în armonie cu semenii și să te regăsești pe tine! Simți să te eliberezi de poveri, să-ți deschizi aripile sufletului, ca să se înalțe spre lumile celeste, să-ți asculți șoapta inimii tale, ca să auzi vocea cea de taină a Sinelui Divin, care este întotdeauna cu tine!

Am avut parte de zile cu soare, doar în ultima zi de ședere în Tokyo am avut nevoie de umbrelă. Nu a fost sezonul cireșilor înfloriți, ci sezonul azaleelor roz-înflorite, pe care le-am admirat în plimbare pe rivierile râurilor, în grădinile frumos amenajate și parcuri.

Am scris despre ceea ce am vizitat, trăit, simțit și am atașat fotografii.  Am scris și relatat în cuvinte simple, însă energia care însoțeste cuvintele este mare!

În timp ce scriam rândul de mai sus, mi-a venit în gând un mesaj primit cu ani în urmă, pe care l-am scris în cartea „Binecuvântări Divine”:

 „Cuvintele sunt mici, dar energia care la însoțeste este mare, iar meritul nu este numai al meu, ci mai ales  a celor din Înalt, eu fiind un vas ales, un canal prin care se revarsă din Înalt binecuvântările divine pentru voi. Energia care însoțeste cuvintele, prin frecvența ei, are puterea de a deschide portița sufletelor voastre și de a accentua în ele dorul de lumină, zborul spre Înalt!”

Îngerii mi-au adus aminte mesajul ca o confirmare că nu eu fac lucrarea, ci prin mine se face, și-mi transmit

„Să îmbrac haina smereniei, pentru ca Dumnezeu să-mi dăruiască har”. Și așa este!

Este o confirmare a ceea ce mi-a transmis și prietenul meu drag și sfânt, Iisus:

 „Puterea, iubirea, smerenia și înțelepciunea sunt cei patru magi care te vor ocroti, întru slava Celui ce a fost, este și va fi!

Pentru cititori, mesajul amintit este o confirmare a frecvenței energiei care vă luminează și înalță sufletele, citind rândurile scrise.

Sunt recunoscătoare tuturor forțelor luminii și ghizilor protectori ai „Țării Soarelui Răsare”, care m-au invitat să vizitez aceste ținuturi, care m-au ghidat și luminat și mi-au adus confirmări ale trărilor spirituale, ca să am încredere în ceea ce trăiesc și simt în trupul, sufletul și spiritul meu.

După călătoria spirituală prin locurile sacre ale Japoniei, m-am întors acasă cu și mai mare forță spirituală și încredere în lucrarea spirituală pe care o desfășor, care, așa cum ne-a transmis Maica Vian, este lucrarea noastră, a tuturor.

Pe Muntele Koyasan, în 21 martie 835, Kobo Daishi, Marele Învățător, care a răspândit Dharma, a intrat în meditație eternă pentru înălțarea spirituală și mântuirea oamenilor.

Astfel, pe Muntele Koyasan, data de 21 a fiecărei luni este „o zi a altarului”, în care vin mulți pelerini să viziteze mausoleul și se organizează o slujbă în masă pentru a-i mulțumi și răsplăti bunătatea.

Simt o mare bucurie în inima mea că în data de 21, ziua desfășurării lucrării spirituale „Lumina Iubirii” este sărbătorită și în Koyasan.

În următoarele rânduri, descriu cum s-au desfășurat evenimentele din această călătorie spirituală. Vă reamintesc că entitățile de lumină ne ghidează prin mesaje simbolice spre împlinirea menirii noastre, însă noi întotdeauna avem libertatea de a urma sau nu ghidarea interioară și de a face ceea ce simțim in inimile și sufletele noastre!

Duminică, 14 iulie 2024 în jurul orei 16:30, m-am întins pe canapeaua din sufragerie și am stat în liniște. Deodată, m-am înălțat în spirit și m-am văzut într-un ținut necunoscut, înconjurat de apele oceanului. În fața mea, a apărut un bărbat cu o înfățișare atletică, îmbrăcat asemenea unui cowboy, cu pălărie pe cap și cizme în picioare. Când m-a salutat, am înțeles că era un ghid veghetor al zonei, care mă aștepta să ajung în acel ținut. Ghidul a întins mâna și mi-a făcut semn să privesc peste ocean. Privind în zare, în  depărtare, se vedea vârful unui munte luminos, ce părea că se înalță din apă. Din înaltul cerului curgea spre munte un flux de lumina albă, care intra în interiorul muntelui și cobora până în adâncul pământului. Muntele emana o energie luminoasă în jurul său. Privind fluxul de lumină, care curgea din înaltul cerului, prin munte, în interiorul pământului, înțelegeam că este un portal de lumină spre alte lumi. În fluxul de lumină, ce curgea din Înalt, a apărut o entitate. Nu-i vedeam clar chipul, fiind învăluit în lumină. Entitatea a ridicat mâna și a binecuvântat totul în jur. Când am primit lumina binecuvântării Sale, am știut cine este, căci am simțit în inima mea iubirea Domnului Iisus. I-am povestit soțului meu ceea ce mi-a arătat ghidul în spirit și am plecat la plimbare prin pădure.

Pe 16 iulie, a fost ziua aniversară a Ameliei. Și-a dorit un dar de lumină. În jurul orei 13:30, o îmbrăcam în lumină. După ce i-am lucrat pe afecțiunile instalate în câmpul energetic și s-a activat corpul de lumină, a apărut în spirit Domnul Iisus, care a binecuvântat-o și i-a oferit o crizantemă albă. După terapie, Amelia mi-a spus că a simțit energiile care i-au pătruns ființa și i-a venit în gând de câteva ori să-mi spună de o călătorie în Japonia. În timp ce-mi vorbea despre excursie, am făcut conexiunea cu muntele de lumină, pe care l-am văzut în spirit duminică, și am înțeles că era Muntele Fuji.

Marți, 17 iulie, în jurul orei 14, eram în sufragerie. Stăteam în liniște pe canapea. Deodată, în lumină, a apărut în fața mea Sfântul Anton de Padova. Cu mâna dreaptă binecuvânta, iar în mâna stângă avea trei crini albi. Binecuvântarea sa și mireasma crinilor mi-au umplut sufletul de lumină și inima de bucurie. Știam că florile sunt un simbol al Binecuvântării Divine. Floarea de crin alb este simbolul purității, al iubirii divine și este asociată cu Fecioara Maria. Mă întrebam dacă primisem binecuvântarea pentru o excursie în Japonia sau pentru  rezolvarea unui alt proiect care mă preocupa. Am rugat îngerii luminii să se rezolve cum este mai bine, pentru binele cosmic al tuturor. Să avem încredere în lucrarea îngerilor luminii!

Spre zorii zilei de 20 septembrie, m-am trezit în jurul orei 5 dimineața. Fiind devreme, am rămas în pat, meditând la cartea „Dumnezeu Te Iubește”, pe care urma să o editez. Deodată, m-am înălțat în spirit și m-am văzut într-un ținut arid. Privind spre cer, norii s-au dat la o parte și dincolo de nori, am văzut o altă lume. Erau o mulțime de entități cu fizionomia extratereștrilor, așa cum îi cunoaștem noi. Se îmbarcau în nave rotunde, gri-argintii, și zburau. Urmând cu privirea direcția în care zburau navele, am văzut în văzduh o axă de lumină verticală, ca o punte între lumea văzută și nevăzută. Axa de lumină venea de dincolo de cer, intra prin mijlocul unui munte, cu o aură luminoasă, și se ducea adânc în interiorul pământului. Am știut că este Muntele Fuji și am venit în corpul fizic, având în minte axa de lumină, ce trecea prin interiorul muntelui luminos. Am mulțumit îngerilor că mi-au arătat aceasta, o confirmare că Muntele Fuji este un portal spre lumile de dincolo de cer și cele din interiorul pământului. M-am întrebat în sinea mea ce legătură am eu cu Muntele Fuji. Prin vocea Sinelui Divin am înțeles că am slujit lumina în ,,Țara Soarelui Răsare” și în alte vieți!

La mijlocul lunii februarie, Amelia m-a întrebat dacă eu și Ionuț mergem în excursie în Japonia împreună cu ea și prietena ei,Meda, care lucrează de câțiva ani în Japonia. În perioada excursiei, Ionuț avea contractate lucrări care trebuiau executate și i-am spus Ameliei că nu mergem în excursie. După o săptămână, Amelia m-a sunat și mi-a spus că ea și-a cumpărat bilet de avion iar, în data de 21 mai, se va întâlni cu prietena sa, Meda, în Tokyo. Am simțit mesajul Sinelui Divin, prin care înțelegeam că nu activitatea de la firma lui Ionuț era motivul, ci  faptul că îmi era greu să plec de acasă și să călătoresc în cealată parte a lumii. Am simțit o tristețe în suflet și mi-au dat lacrimile, căci așa era!

În rugăciune, am invocat ajutorul îngerilor și am spus că dacă face parte din planul divin, ca într-o zi de 21, să desfășor lucrarea spirituală „Lumina Iubirii” în „Țara Soarelui Răsare”, să deschidă cale de lumină să găsim bilete de avion la un preț accesibil. Am rugat îngerii să-mi dea un semn referitor la excursia din Japonia.

În următarea zi, când am deschis calculatorul, aveam un e-mail primit de la Editura For You. Citind titlul cărții, a trecut un fior prin inima mea, căci primisem un semn foarte sugestiv:

„Cartea Ceaiului. Armonia japoneză a artei, culturii și vieții simple”, autor Kakuzo Okakura.

Pe 7 martie, m-am trezit la ora 5:30. Fiind devreme, am mai rămas un timp în pat în liniște. Deodată, m-am înălțat în spirit și m-am văzut la marginea oceanului. Pe apă, era o ambarcațiune albă, ce avea pe mijloc o dungă roz-violacee, desupra căreia scria Qatar. Mergeam încet pe țărmul oceanului, simțind mângâierea brizei, când în fața mea a apărut o entitate-ghid, care mi-a oferit să îmbrac un veșmânt în culoarea violet. M-am gândit la semnificația ambarcațiunii pe apă, pe care scria Qatar. Am luat-o ca o invitație în călătorie, întrucât în excursia spre Japonia, urma să facem escală în Doha, Qatar.

În seara de 31 martie, când am făcut rugăciune, am transmis îngerilor luminii că dacă face parte din planul divin să merg fizic în excursia din Japonia împreună cu Ionuț, Amelia și Meda, să  deschidă cale de lumină ca să găsim bilete de avion la prețuri accesibile și să-mi dea un semn.

În timpul rugăciunii, mi-a apărut în spirit Lucian, un prieten iubitor de lumină, care mi-a spus:„Peste două luni pleci în altă parte!” și a dispărut vederii mele. În acea noapte nu am mai dormit. Mă întrebam dacă Lucian făcea referire la excursia din Japonia sau la plecarea mea în alt plan de existență. A doua zi, m-a sunat Elena, și povestindu-i despre aceasta, mi-a spus că nu plec în alt plan de existență, ci în altă parte a lumii pentru lucrări spirituale.

În zorii zilei de 3 aprilie, îngerii m-au dus în spirit în „Țara Soarelui Răsare”. Eram într-o mulțime de oameni. În dreapta mea stătea Ionuț, în stânga mea, ținându-mă de braț, era Amelia, care s-a dat un pas în spate ca să-i facă loc prietenei sale, Meda, fiind tot în stânga mea. Amelia mi-a spus: „Privește câte spirite s-au adunat pentru lucrarea spirituală”. I-am făcut semn să privească spre Înalt, să vadă lumina Sinelui Divin, care face  lucrarea. Aveam la centrul energetic al gâtului un simbol asemenea unui medalion în formă triunghiulară. Raze de lumină îmi uneau centrii energetici superiori cu lumina din Înalt.

În văzduh, desupra mulțimii, erau entități veghetoare ale zonei. Zeci de mâini erau întinse spre entitățile veghetoare. O entitate m-a privit cu blândețe și mi-a transmis să întind mâna. Am întins mâna stângă. O altă entitate mi-a atins palma cu o pană albă, pe care o unduia ușor în fața și spatele mâinii, a pulverizat în palmă o mireasmă și a suflat peste ea, apoi mi-a direcționat mâna către o entitate  coordonatoare, care mi-a aplicat pe palmă o ștampilă, prin care mi-a imprimat un simbol spiritual asemănător unei mandale. Simțeam amprenta energetică a mandalei ca o energie intensă, care vibra deasupra palmei mele. Erau întinse zeci de mâini spre entitățile veghetoare, însă acestea nu aplicau ștamplie în ordinea mâinilor întinse, ci aleatoriu. Pe unele palme aplicau simbolul, în timp ce alte mâini rămâneau întinse și așteptau să-l primească. Am privit spre Ionuț, Amelia și Meda și le-am spus să întindă și ei palmele.

Când am privit-o pe Meda, am văzut că pe partea dreaptă, prinsă de corpul ei, era o cutiuță albă, în care se vedea un embrion nedezvoltat.I-am spus  să deschidă cutia, căci are o entitate captivă în câmpul ei. Ea a zis: „Nu ,o port de atâția ani cu mine”. I-am făcut semn să așeze cutia pe o măsuță din fața mea. Am  așezat mâinile deasupra cutiei în care se afla entitatea captivă și am început să fac rugăciune pentru eliberarea ei. Simțeam intensitatea luminii și o presiune imensă în corpul și urechile mele, ca atunci când zbori cu avionul și simți presiunea în urechi. Frecvența luminii a pulverizat capacul cutiei și am eliberat entitatea captivă, pe care o purta în câmpul ei energetic.

Am revenit în planul fizic și l-am sunat pe Ionuț, să-i spun că am fost împreună în spirit în ,,Țara Soarelui Răsare”, apoi am sunat-o pe Amelia și am început să-i povestesc ceea ce trăisem în spirit.

În timp ce vorbeam la telefon cu Amelia, am deschis ușa casei să merg în magazie după un borcan. Nu mi-a venit să cred ce am văzut în fața ușii. Erau urmele pașilor unei pisici, venite din trei direcții: din partea dreaptă a scărilor, din partea stângă a scărilor și din fața scărilor. Pe preșul din fața ușii, unde se uneau pașii laterali cu cei din fața casei, era un un chist în forma unui embrion. Am făcut poză și i-am trimis Ameliei și lui Ionuț. Nu-mi venea să cred ceea ce văd  în fața ochilor. Ionuț mi-a zis că dimineața, când el a plecat la serviciu, nu a văzut nimic pe preșul din fața ușii și nici urmele pașilor pisicii pe scări venite din trei direcții.

Universul a adus în planul fizic confirmarea a ceea ce văzusem în spirit, mai ales pentru Meda, care avea nevoie de eliberare și curățare pe arborele genealogic. Mie mi-a fost clar ceea ce trăisem în spirit și confirmarea în plan fizic prin semnificația urmelor pașilor pisicii venite pe părțile laterale, adică pe linia maternă și paternă, care-și punea amprenta asupra liniei vieții sale. M-am gândit că mi s-a arătat aceasta să o pot ajuta prin curățare, luminare și reechilibrare energetică și eliberarea entității captive, pe care o purta în câmpul ei energetic.

În jurul orei 15, am vorbit cu Meda la telefon, i-am făcut terapie la distanță. Am întrebat-o dacă a avut o sarcină pierdută și mi-a spus că nu, însă și-a adus aminte și mi-a povestit că la vârsta de 14 ani a fost operată de apendicită. Când a operat-o, doctorul a văzut că avea pe ovarul drept un chist în forma unui embrion și l-a curățat. Medicului i s-a părut foarte ciudat ceea ce vede, însă s-a gândit că în burtica mamei au fost gemeni, iar un embrion s-a dezvoltat și unul a involuat, fiind absorbit  de celălalt embrion. Medicul i-a curățat chistul din ovarul ei, fizic, dar spiritul copilului, a fratelui geamăn a rămas în câmpul surorii sale timp de 43 de ani.

Am direcționat spiritul fratelui ei geamăn spre lumină și am îndemnat-o să facă rugăciune timp de 40 de zile, iar în numele său să îmbrace un copil orfan sau cu o situație materială modestă. Ea mi-a spus că are un nume pentru fratele său geamăn, Andy. Mama sa i-a povestit că în timpul sarcinii, a crezut că va naște un băiat și avea numele pregătit, însă mama a născut o fată, care a purtat cu ea spiritul fratelui geamăn timp de 43 de ani. Realizam cât de frumos lucrează îngerii luminii și ce mare ajutor a primit Meda din Înalt, în preajma zilei sale aniversare.

Mi s-a arătat aceasta și am lucrat asupra ei, întrucât urma să mergem împreună în excursie și sa aibă un câmp energetic curat. Meda lucrează de câțiva ani în Japonia și s-a rânduit ca ea să se ocupe de bilete de avion, de cazare și să fie ghidul nostru în excursie.

Pe 7 aprilie, am cumpărat biletele de avion. Seara, în rugăciune, mi-a apărut în spirit Domnul Iisus și m-a binecuvântat. În 8 aprilie, de ziua ei aniversară, Meda a făcut rezervări pentru perioada în care urma să stăm în Japonia.

În seara de 28 aprilie, în jurul orei 23, când spuneam o rugăciune pentru a lumina călătoria în care urma să mergem peste mări și țări, dintr-o dată, pe ecranul mental mi-a apărut în lumină o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Maica Domnului avea un veșmânt roșiatic și ținea cu brațul stâng pe Pruncul Iisus la inima sa. Am mulțumit cu recunoștință pentru binecuvântare și mesajul simbolic care-mi reamintea că iubirea Mamei Divine ne luminează calea oriunde ne-am afla. Cu câteva zile înainte de plecare spre București, eram în liniște în sufragerie. Deodată, am văzut în spirit o entitate cu chipul unei femei luminoase, în veșminte de culoarea smaraldului. Privind-o, înțelegeam că este o entitate protectoare a ținuturilor asiatice în care urma să ajungem în călătorie.

Luni, 19 mai, am plecat spre București. La Amelia acasă, când am deschis brațele să o îmbrățișez, a coborât lumina Duhului Sfânt peste noi. Era binecuvântarea Măiastrei mele, care ne-a umplut sufletele de lumină și inimile de bucurie. Seara, eram întinsă în pat să adorm, cu gândul la călătoria unde urma să plecăm în următoarea zi.

Mi-au apărut pe ecranul mental imagini, care se derulau ca într-un film.

În prima imagine, am văzut vârful Muntelui Fuji într-o lumina alb-aurie și entiăți de lumină adunate la un eveniment spiritual. În a doua imagine, am văzut un cal alb, împodobit frumos, ca de sărbătoare. În  a treia imagine, am văzut patru câini (doi erau negri, unul alb și unul gri), care treceau pe un drum în apropierea mea.Câinele cel alb și cel gri păreau prietenoși, însă câinii cei negri, când au ajuns în dreptul meu, au mârâit la mine și atunci, în fața câinilor, a apărut o entitate cu o privire fioroasă, din ochii căreia păreau că ies scântei, iar câinii și-au plecat capetele și s-au îndepărtat. Într-o altă imagine, m-am văzut mergând pe un drum și priveam spre un deal, unde se vedeau clădiri mari, albe, care se desfășurau pe o suprafață mare înconjurată de ziduri. Privind imaginea, eu înțelegeam că o să ajung în acel loc și că voi desfășura lucrarea spirituală.

Dimineața, le-am povestit ceea ce văzusem în spirit Ameliei și lui Ionuț. Amelia a zis că în Japonia, templele au altă înfățișare, dar vom ști la momentul potrivit care este acel loc. Într-adevăr, în excursie, prin trăirile și confirmările primite, am înțeles semnificația a ceea ce mi se arătase în spirit și o să scriu despre aceasta.

Marți, 20 mai, în jurul orei 16, eram în Aeroportul Otopeni și așteptam să ne îmbarcăm în avionul care urma să decoleze spre Doha, Qatar. În fața mea, a pulsat o luminiță, care a sclipit de câteva ori și urmărind-o cu privirea prin fereastră, am văzut că se îndreaptă spre avionul în care urma să ne îmbarcăm. Pe avionul de culoare albă era o linie roz-violacee, deasupra căreia scria Qatar. O  emoție mi-a cuprins inima și am realizat că luminița care sclipea mi-a adus o confirmare a ceea ce îngerii îmi arătaseră în spirit cu două luni în urmă, prin care eu am înțeles că urma să ajung în Qatar (am scris la începutul articolului despre ambarcațiunea albă, ce avea pe mijloc o dungă roz-violacee, deasupra căreia scria Qatar).

La ora 17:20 am decolat de pe Aeroportul Otopeni cu destinația Doha. Cele patru-cinci ore de zbor au trecut repede. Zborul a fost  plăcut, stewardesele au fost foarte amabile și ne-au oferit mâncare, băutură, sucuri, apă, după dorința fiecărui pasager. Aterizarea a fost lină. Le-am acordat nota zece cu steluță căpitanului și echipei sale. Câteva ore de așteptare în aeroportul din Doha ne-am plimbat printre standuri, admirând articole frumoase de îmbrăcăminte, poșete, cosmetice. Toaletele erau spațioase și foarte curate. În jurul orei 3 ne-am îmbarcat la bordul avionului cu destinația Tokyo. Timpul a ținut cu noi. Nu au fost fulgere, furtuni și ploi, așa că zborul a fost plăcut. Ni s-a oferit de două ori mâncare cu meniuri diferite, iar apa, sucurile, băuturile au fost puse la dispoziție de câte ori doream. Stewardesele mergeau pe culoar și ne întrebau dacă dorim ceva de băut, eu am dorit suc și am fost întrebată ce fel de suc (mango, portocale, mere etc). Așadar, nota zece cu steluță pentru căpitan și echipa de zbor. Fiecare pasager avea atașat la scaunul din fața sa un mic TV pentru filme, desene animate sau jocuri. Fiind o zi de 21, mare parte a zborului am stat în rugăciune și meditație.Cu o jumătate de oră înainte de aterizare, împreună cu Amelia și Ionut, am desfășurat Programul de Rugăciune și Luminare a zilei de 21.

Am aterizat în Tokyo, seara, la ora 19. Diferența de fus orar între România și Japonia este de 6 ore. Ne-am așezat la rând pentru controlul pașapoartelor, ni s-au făcut poze și ni s-au luat amprente digitale. În Aeroportul Narita, ne-am întâlnit cu Meda, ghida noastră în „Țara Soarelui Răsare”. Imediat au sosit bagajele, apoi am luat trenul, iar după o oră și jumătate, am ajuns la Hotel APA Asakusa Kuramae, situat în centrul orașului, unde aveam cazarea pentru primele două nopți. Camerele și băile noastre erau mici, dar curate și echipate cu tot ceeea ce aveam nevoie: aer condițioant, frigider, televizor, pijamale, papuci de casă, halate de baie, pastă și periuțe de dinți, șampoan, săpun, fierbător de cafea și ceai, pahare și apă de băut.

Joi, 22 mai, am luat Tokyo la pas. Tokyo este capitala Japoniei și cel mai mare oraș din lume ca număr de locuitori (conform datelor din 2014 a diviziei ONU pentru populație, Tokyo are un număr de 37.843.000 locuitori). Am pornit într-o plimbare pe riviera Râului Sumida. Este râul care traversează centrul orașului Tokyo și se întinde pe o distanță de 27 de km , în drumul său traversând 26 de poduri. Am admirat priveliști frumoase, azaleele roz-înflorite, blocurile zgârie-nori și Turnul Sky Tree, unde ne-am propus să urcăm pentru a admira de la înălțime panorama orașului.

A urmat templul budist Senso-ji, din cartierul Asakusa. Este cel mai vechi templu din Tokyo, construit în anul 645 în onoarea Zeiței Kannon, considerată „Zeița Milei, Iubirii și Compasiunii”, cea mai iubită și adorată zeiță budistă. Este o ființă care a atins iluminarea și ajută sufletele să se înalțe în lumină. Este izvorul compasiunii, iubirii, milei și aude plânsul tuturor ființelor. Vine în ajutorul tuturor celor care o cheamă în rugăciune.

„Zeița Milei, Iubirii și Compasiunii” este cunoscută cu nume diferite: la japonezi Kannon, la chinezi Guan Yin, la tibetani Tara. Pentru creștini, entitatea Cea Grabnic Ajutătoare este Fecioara Maria.

Legenda templului budist Senso-ji spune că în anul 628, frații Hamanari și Takenari Honokuma au pescuit în Râul Sumida o statuetă de aur a Zeiței Kannon. Neștiind ce să facă cu ea, au aruncat-o înapoi în râu, însă statueta a revenit la ei. Astfel, au decis să ducă statueta în sat. Conducătorul satului, Hajino Nakamoto a înțeles că e un semn de bun augur și a construit în casa sa un mic altar închinat Zeiței Kannon, pentru rugăciune și adorație.

În apropierea templului, am intrat printr-o poartă exterioară, înaltă de 12 metri, numită „Poarta Tunetului” (Kaminarimon). Poarta reprezintă arhitectura veche japoneză și a devenit simbolul cartierului Asakusa și a orașului Tokyo. Poarta este vegheată de statuile „Zeului Vântului” și a „Zeului Tunetului” care ocrotesc templul de dezastre naturale. Poarta este împodobită cu un felinar de hârtie foarte mare, pictat în culorile roșu și negru, care sugerează fulgerele și norii de furtună.

Conform datelor scrise, felinarul original a fost realizat în anul 1971, are o înălțime de 4 metri, 3,3 metri în diametru și cântărește aproximativ 700 de kilograme.  La fiecare zece ani, felinarul este schimbat cu unul nou.

Strada pietonală, Nakamise, care duce spre templu este foarte aglomerată (30 milioane de turiști vizitează anual acest lăcaș sfânt). Turiștii se opreau la tarabe în căutare de suveniruri, ofrande de dus la templu sau pentru a savura delicatese tradiționale.

Cea de a doua poartă, numită Poarta Hozomon, are două etaje și este străjuită de două statui de 5.45 metri, care îi reprezintă pe Nio, zeitățile gardiene a lui Buddha. Privind statuile care străjuiau Poarta Hozomon, am înțeles cine a fost entitatea care mi-a apărut în spirit înainte de a pleca în excursie și a alungat câinii negri care mârâiau la mine. Acum știu că a fost unul din gardienii lui Buddha, care alungă spiritele rele.

Poarta Hozomon, după cum se poate vedea din fotografie, are trei felinare. Felinarul din mijloc este din hârtie roșie, are o înălțime de 3,75 m și cântărește 400 de kilograme. Felinarele laterale sunt din cupru și cântăresc fiecare câte o tonă. Pe partea cealaltă a porții, este agățată o pereche de sandale tradiționale japoneze, O-Waraji, din paie de orez împletite. Se spune că sandalele O-Waraji sunt folosite ca un farmec de alungare a răului, fiind un simbol al puterii lui Nio, gardienii lui Buddha.

În curtea templului ne-am oprit pentru purificare în fața unui vas mare cu nisip, în care ardeau bețișoare parfumate. Cu ambele mâini aduceam mireasmă peste corpurile noastre pentru purificare înainte de închinare la templu. La fântâna cu apă, ne-am spălat mâinile (mâna stângă, apoi mâna dreaptă) și ne-am clătit gura cu apă. Luam apa cu niște cănițe din lemn, cu formă rotundă și cozi lungi.

Când am stat un timp în liniște în apropierea templului, unde era mai puțină lume, mi-a apărut pe ecranul mental o imagine foarte frumoasă: o statuetă aurie, cu chipul lui  Buddha și un snop cu spice de grâu.

M-am bucurat și am mulțumit pentru binecuvântarea primită, știind că grâul simbolizează abundența spirituală și materială.

Bucuroși, am plecat în plimbare spre Templul Matsuchiyama Shoden, aflat în apropiere.

Este situat pe un deal (un munte de înălțime mică, Matsuchiyama).

Pe o parte a grădinii, era fântana cu apă unde ne-am spălat mâinile și fața, apoi am urcat scările spre intrarea în templu. Am tras clopotul, ne-am rugat în fața templului, ne-am descălțat și am intrat în templu, unde ne-am așezat în genunchi și ne-am rugat împreună cu alti turiști. Pe tavan era pictat un dragon mare. Oamenii care mergeau să se roage în fața altarului ofereau ca ofrandă ridichi albe.

Am citit povestea acestui templu și o scriu pentru voi.

Legenda spune că în anul 595, acest deal s-a ridicat brusc din pâmant, în timp ce un dragon de aur a zburat pe cer și s-a înfășurat în jurul dealului, protejându-l.

Peste șase ani, în acea zonă, oamenii sufereau mult din cauza secetei. Pe dealul sacru a apărut Zeul Kangiten și fiindu-i milă de oameni, a pus capăt secetei. În semn de recunostință, în acel loc a fost construit un templu, în care au așezat o stauie a Zeului Kangiten.

O altă poveste, care mi-a plăcut mult, spune că Zeul Kangiten era un rege rău și egoist, dar iubirea l-a transformat în „Zeul Bucuriei”. Zeița Kannon a luat chipul unei femei frumoase și i-a apărut Zeului, care s-a îndrăgostit de ea. Când s-au îmbrățisa, a simțit o mare bucurie în inima lui. Iubirea l-a vindecat de răutate și l-a transformat în „Zeul Bucuriei”. Vizitatorii acestui templu oferă ofrandă de ridichi Daikon și fac rugăciune pentru  armonie conjugală și prosperitate în afaceri.

Ne-am oprit la Templul Fuji Omuro Sengen Shrine. Așa cum scrie pe plăcuță, are o istorie de 1.300 de ani, fiind cel mai vechi templu din zona Muntelui Fuji. Este situat pe malul Lacului Kawaguchi, în capătul unei alei cu felinare de piatră și cedrii.

În curtea templului, pe o parte laterală, erau două statui care reprezentau Tinerețe Veșnică și Longevitate.

Am făcut rugăciune, am făcut fotografii și am plecat în plimbare pe malul Lacului  Kawaguchi.

Am ajuns la Clopotul Iubirii. Ne-am pus dorințe fiecare și am tras clopotul pentru împlinirea lor. Apoi ne-am rugat împreună ca lumina Iubirii Divine să umple inimile oamenilor. Cântecele clopotului, au răsunat în văzduh ca un ecou și au dus gândurile noastre spre Înalt. Deși afară era înnorat, dintr-o dată, a ieșit soarele. În jurul soarelui, a început să se rotească o energie alb-aurie, vernil și roz-violace, așa cum era la Seuca la Aparițiile Fecioarei Maria. Am primit binecuvântarea Domnului Iisus și a Maicii Domnului. Din senin, peste noi, au picurat stropi de rouă. Ne bucuram ca și copiii. Amelia exclama cu bucurie: „Sunt stropi de rouă peste noi!”. Cu recunoștință, am mulțumit pentru binecuvântarea primită, care ne-a curățat sufletele cu rouă cerească și le-a umplut  cu stropi de har.

Am continuat călătoria cu mașina până la stația cinci. Era o zi cu soare, iar muntele se vedea în toată măreția sa. Am parcat mașina și am salutat cu respect muntele. Ne-am îndreptat pe alee spre  Altarul Fujisan Komitake. A fost construit în anul 937, și veghează muntele, drumeții care-i colindă potecile și alpiniștii care se cațără pe versanți. Se spune că vizitarea și rugăciunile făcute în acest altar asigură o viață lungă și prosperă, găsirea unui partener romantic și nașterea de prunci în siguranță. În grădina din jurul templului, numită „Grădina Lui Tengu” (Tengu sunt ființe spirituale, păzitoare și ocrotitoare a munților și pădurilor), am făcut rugăciune, lucrarea de luminare și am direcționat spre lumină spiritele care cereau ajutor. În rugăciune, am văzut lumina Sinelui Divin peste capetele noastre. În timpul lucrării de luminare cu lumina albă a iubirii, s-au alăturat rugăciunii noastre și entități veghetoare ale zonei. Entitatea cu barbă și plete albe tămâia în jurul nostru.

Am făcut fotografii, am admirat frumusețea muntelui și a Lacului Kawaguchi, am vizitat magazinele de suveniruri, de unde am și cumpărat un fluier și clopoței. După ora 10, au început să vină tot mai mulți turiști. Abia aveai loc în grădină, templu, magazine după  suveniruri.

Am savurat o înghețată și am plecat în drumeție pe un traseu care înconjoară Muntele Fuji. Meda a întrebat o ghidă a locului despre acel traseu. Ghida ne-a spus că pe traseul care înconjoară muntele, putem merge în drumeție numai pe o parte a muntelui, pe cealaltă parte făcându-se lucrări și deschizându-se la începutul lunii iulie, însă puteam merge până la un loc de belvedere să admirăm împrejurimile.

După o jumătate de oră de mers, am ajuns la punctul de belvedere, care oferea priveliști deosebite asupra lacurilor care-l înconjoară și a munților din împrejurimi.

Conform datelor scrise, Muntele Fuji are înălțimea de 3.776 metri, diametru bazei de 48 kilometri, iar craterul care îl acoperă are 488 metri. Este un vulcan activ, care a erupt ultima dată în anul 1707. Pe Muntele Fuji se găsesc altare shintoiste, temple budiste și tori (porți tradiționale japoneze). Mii de turiști din toate colțurile lumii urcă muntele pentru rugăciune, drumeții, cățărări și priveliști deosebite. Frumusețea muntelui poate fi admirată și vizitând zona celor cinci lacuri, care se află la baza muntelui. În 22 iunie 2013 a fost înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO „Fujisan: obiect de venerație, sursă de inspirație artistică”.

Ne-am întors  pe aceeași potecă  la stația cinci, de unde am luat mașina și am revenit în Kawaguchi.

Am mers să vizităm Templu Kawaguchi Asama Shrine, înregistrat în 2013 în Patrimoniul Mondial UNESCO „Fujisan, loc sacru și sursă de inspirație artistică”. Templul a fost înființat în anul 865, fiind dedicat Zeiței Muntelui Fuji (Zeiței Konohanasakuya-hime). Erupția vulcanului Jogan a avut loc în anul 864 și pentru a îmbuna zeitatea vulcanului (numită Asama), a fost construit acest templu. Intrarea se face pe o poartă Tori (18 metri) iar aleea spre templu este străjuită de cedrii.

Aici se află Monumentul Natural, desemnat în 19 iunie 1958 de prefectura Yamanashi „Hichihon-sugi”, „șapte cedri sacri”, numerotați de la unu la șapte. Cei șapte cedrii sacri au o vechime de peste 1.200 ani și o înălțime de peste 40 m. Fiecare copac crește drept, fără ramuri. Cedrii sacri sunt situați dinspre pavilionul altarului în direcția Muntelui Fuji.

Ionut și Amelia m-au chemat să văd un cal alb, frumos împodobit, despre care le-am povestit că mi-a apărut în spirit, înainte de a pleca în excursie. M-am bucurat  pentru această confirmare. Am înțeles că era unul dintre locurile în care era rânduit să ajungem și am mulțumit îngerilor că am fost ghidată prin simboluri frumoase.

Citind despre semnificația calului alb din templele budiste, am aflat că simbolizează puritatea, înțelepciunea și capacitatea de a transporta învățăturile lui Buddha. Calul alb este mesagerul lui Buddha care aduce înțelepciune și iluminare.

Am ajuns în plimbare și în Parcul Oike, unde se află statuia zeițelor de pe lac, unde Meda ne-a tradus ce scrie.

Sunt două zeițe surori, respectate de poporul japonez. Reprezintă gardieni care aduc iubirea eternă, pace și prosperitate tuturor celor ce au depășit foarte multe greutăți. Îi ajută  să dea naștere lucrurilor din inimile pure, indiferent de mediul din care provin, bogați sau săraci. Aceste două zeițe surori și Muntele Fuji se găsesc în legendele japoneze. Statuia zeițelor surori a fost sculptată în 1986 de un sculptor renumit Gakyryo Nasu.

Duminică, 25 mai, am luat autobuzul până la gara Nishima, de unde urma să luăm trenul „glonț” spre Kyoto. Din autobuz, am salutat Muntele Fuji, iar muntele Fuji ne-a salutat, în mod respectuos: și-a ridicat „pălaria”!

În fotografia făcută din autobuz, muntele avea deasupra sa o pălărie albă.

Din gara Nishima am urcat în trenul „glonț”. Fiind prima dată în viață când am mers cu trenul „glonț”, mi-am pus o dorință. Deși trenul mergea cu o viteză foarte mare (peste 250 km/h), nu simțeai aceasta. Noi am mâncat, am povestit și am ajuns în Kyoto, capitala culturală a Japoniei.

Ne-am cazat la Hotel Doria, un hotel de trei stele, situat în apropierea unei stații de metrou. Ne-am lăsat bagajele și am luat metroul spre Muntele Sfânt Inari, unul dintre atracțiile principale ale orașului Kyoto.

La stația Inari, unde am coborât, ne-am alăturat sutelor de turiști care vizitau muntele. Este un munte înalt de 233 metri, în care se află Altarul Fushimi Inari, construit în anul 711 și dedicat lui Inari, Zeița Agriculturii și Prosperității.

Conform legendei, Zeița Inari a coborât pe pământ pe o vulpe albă și a oferit oamenilor prosperitate. În mitologia niponă, vulpile Kitsune sunt considerate ființe cu puteri supranaturale, de aceea, sunt multe statui din piatră ale vulpilor, care țin în bot o cheie a grânarului, o sferă rotundă sau un spic de orez. Fiind mesagerii zeilor, ele poartă bavete roșii și se crede că alungă bolile și spiritele rele, protejând templul și vizitatorii templului. Ele  duc rugăciunile și dorințele vizitatorilor Zeiței Inari. Templul este renumit pentru porțile Tori, care sunt amplasate de o parte și de alta a aleilor, care se întind pe câțiva kilometri până spre vârful muntelui.

La baza muntelui se află altarul principal Fujimi Inari Taisha, unde am făcut rugăciune și am mulțumit că am ajuns în acest loc binecuvântat.

Ionuț m-a invitat să-mi facă o fotografie cu un cal alb, împodobit, mesagerul lui Buddha, care aduce înțelepciune și iluminare.

A început urcușul pe aleile străjuite de porți tori portocalii.

Intenția mea a fost să transmit un gând frumos, o dorință la fiecare poartă Tori. M-am gândit la ce dorea inima mea pentru mine, pentru copiii mei, pentru tot neamul românesc, pentru tot neamul pământesc și tot au mai rămas mii de porți tori. Sunt peste 10.000 de porți Tori, donații făcute de persoane sau companii, în speranța că Zeița Inari le va oferi prosperitate în afaceri. Pe spatele fiecărei porți sunt scrise numele donatorului și data când au fost donate.

După o jumătate de oră de urcuș, la intersecția aleilor paralele, era un loc de belvedere, de unde am admirat priveliștea frumoasă a orașului Kyoto.

După punctul de belvedere, mulți turiști s-au întors la baza muntelui și am rămas puțini cei care am urcat până în vârful muntelui. Pe măsură ce urcam scările spre vârf, simțeam vibrația și energia pe care o emană muntele. Mă simțeam tot mai ușoară și cu o senzație de zbor în suflet. În fața fiecărui altar, spuneam o rugăciune și urcam cu bucurie mai departe. Când aleea unduia prin munte, credeam că după colț ajungem în vârf, însă după colț aleea continua cu alte trepte. Prin urcuș, în rugăciune, ne-am purificat până în vârful muntelui, unde am ajuns într-o oră. Am făcut rugăciune și fotografii la templul închinat lui Inari din vârful muntelui.

Am coborât muntele pe înserate și s-au aprins lămpașele. Mergeam în liniște, simțind intens mireasma pădurii, iar lămpașele ce luminau aleea printre porțile Tori, creeau o atmosferă romantică. În timp ce noi coboram, erau și turiști care urcau. Programul de vizitare este de 24 ore, de aceea sunt turiști care preferă să urce muntele pe înserate, sau noaptea când sunt mai puțini vizitatori.

La întoarcere spre hotel, Ionuț mi-a spus că am făcut douăzeci și cinci de mii de pași.

Luni, 26 mai, după micul dejun, ne-am propus să facem un tur gastronomic prin Piața Nishiki. Meda a avut ceva de lucru, astfel că am plecat cu Amelia și Ionuț, ghid cu ajutorul datelor mobile, și am luat-o la pas. Traseul lui Ionuț era setat pentru mașină, nu pentru pietoni. Astfel, am ocolit multe străduțe înguste până am ajuns la Piața Nishiki. Este o piață veche, înființată în anul 1310, lungă și îngustă, cu peste o sută de magazine, cu produse alimentare, fructe, legume, tarabe cu suveniruri și restaurante, care aveau gustări tradiționale și apetisante. Am făcut un tur prin piață și ne-am propus să revenim și cu Meda.

Am vizitat apoi Castelul Nijo. Conform datelor scrise, Castelul Nijo a fost construit în 1603, ca reședintă a primului Shogun. După căderea shogunatului, a fost folosit o perioadă ca palat imperial, apoi a fost deschis publicului ca sit istoric, fiind inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO în 1994.

Am intrat în curtea castelului printr-o poartă mare. Terenul castelului este înconjurat de ziduri și șanțuri de piatră. Complexul este împărțit în trei zone: Honmaru-goten (cercul principal de apărare), Ninomaru-goten (cercul secundar de apărare) și grădinile. Noi am cumpărat bilete și pentru a vizita Palatul Ninomaru. Ne-am descălțat și ne-am lăsat încălțămintea la intrarea în palat. Am văzut camere de recepție, camerele Shogunului, a însoțitoarelor, birouri. Tavanele sunt decorate, pereții și ușile pictate, iar coridoarele au podele în formă de privighetoare, adică scot sunete de ciripit de păsărele când calci pe ele, fiind acoperite cu covorașe. Ne-am plimbat pe aleile grădinii frumos amenajate, cu flori, iaz mare, arbuști, pini.

După amiază, am mers cu autobuzul în Cartierul Gion, renumit pentru temple, sanctuare și cultura geisha. Colindând străzile să vedem gheișe, am ajuns la templul budist Hokan-ji, cunoscut sub denumirea de Pagoda Yasaka. Am admirat Pagoda Yasaka, construită inițial de prințul Shotoku în anul 589, fiind inspirată de un vis. Pagoda are o înălțime de 46 metri, cinci etaje și acoperișurile înclinate la fiecare nivel.

În apropierea acestui templu, am văzut o statuie imensă a lui Buddha. Am dorit să ajungem în fața statuii, însă se terminase programul de vizitare și poarta era închisă. Am spus o rugăciune și am făcut fotografii de pe o stradă laterală.

Între timp, s-a înserat și ne-am plimbat pe străduțe înguste la lumina felinarelor, în căutarea unui restaurant unde să mâncăm. Multe restaurante aveau afișate pe ușă că toate mesele sunt rezervate, iar la altele, turiștii așteptau la rând în fața ușilor să se elibereze o masă. În final, ne-am oprit la o pizzerie, unde am mâncat o pizza foarte bună.

A fost o zi cu soare, în care ne-am plimbat peste zi douăzeci și cinci de mii de pași.

Marți, 27 mai, după micul dejun, am mers cu trenul spre pădurea de bambus, situată în Arashyama, la periferia orașului Kyoto, ce se întinde pe o suprafață de 16 km². Când am coborât din tren, ne-am alăturat zecilor de turiști care se îndreptau spre pădurea de bambus. Am mers pe aleea principală, îngustă și lungă, străjuită de bambuși cu tulpini verticale, care se înălțau spre cer. Se auzea foșnetul tulpinilor de bamus, care se mișcau ușor în adierea vântului. A fost o zi însorită, iar razele soarelui, care pătrundeau printre tulpini și frunze, creau o atmosferă magică. Ne-am plimbat  pe alei, am admirat și lacul cu lotuși.

Am ajuns în plimbare și la Podul Togetsukyo, care se spune că este cel mai frumos pod din Kyoto. Este construit pe Râul Katsura și are o lungime de 155 metri. Am trecut podul spre Parcul Maimuțelor, însă nu am vizitat maimuțele, ci ne-am oprit la intrarea în parc, la Templu Ichitani-Munakata-Jinja.

Ni se făcuse foame de la atâta plimbare și ne-am gândit la delicatesele din Piața Nishiki. Am mers în Piața Nishiki, care nu întâmplător este numită „bucătăria orașului Kyoto”. Era foarte mare ofertă de mâncare și ne întrebam ce să gustăm mai întâi. Am făcut un tur de vizitare pe la standuri, unde erau expuse tot felul de preparate din legume, carne, fructe de mare. Ne-am așezat la rând la un restaurant cu locuri de servire a mesei și am comandat produse tradiționale, care se preparau pe loc (paneuri cu fructe de mare, carne de pui, legume). Ne-au dat un dispozitiv mic, care suna când comanda era gata și ne-am așezat la mese înalte și rotunde, în jurul cărora stăteam în picioare. Imediat am fost anunțați să mergem după meniuri, pe care le-am savurat, fiind super delicioase.

Seara, ne-am întors spre hotel într-o plimbare pe riviera Kyoto.

Miercuri, 28 mai, am mers la gară și am luat trenul din Kyoto spre Osaka, situat în sudul Insulei Honshu, în golful Osaka, pe malul râului Yodo. În  apartamentul închiriat în Osaka, puteam intra doar după amiază. Ca să nu pierdem o zi de vizitare a obiectivelor turistice, ne-am lăsat bagajele în gară și am plecat să colindăm orașul. După zece minute de mers pe jos, am ajuns la punctul de belvedere Umeda Sky Building. Este o clădire modernă, cu o înălțime de 173 metri, formată din două turnuri conectate între ele. La etajul 39, se afla „Observatorul grădinii plutitoare”, care leagă cele două turnuri.

Privind pe ferestrele mari sau de pe puntea în aer liber, ne-am bucurat ochii cu panorama deosebită asupra orașului cu arhitectură modernă, blocuri zgârie-nori, a Golfului Osaka și în depărtare marea, care părea că se unește cu cerul.

Am mâncat o supă Ramen la restaurantul din subsolul clădirii, iar apoi am colindat prin magazine.

Ne-am întors la gară după bagaje, am luat metroul și am mers la apartamentul pe care Meda l-a închiriat la distanță de două stații de gară. Era un apartament cu două camere, situat la etajul 9, lângă o stație de metrou.

Spre zorii zilei de joi, 29 mai, m-am văzut mergând împreună cu Ionuț pe o alee pietruită printr-o zonă muntoasă. În fața noastră, a apărut o entitate luminoasă, cu înfățișarea unui călugăr, care mi-a oferit două toiege, de înălțimea unor bețe de trekking. Privind toiegele, am gândit în sinea mea „toiegele mai lipseau din bagajele pe care le tot căram după noi prin trenuri și metrouri…”. Ionuț, înțelegând gândul meu, m-a atenționat asupra a ceea ce gândesc și mi-a transmis să iau toiegele oferite. Dimineața, le-am spus despre toiegile primite în spirit și am plecat spre Muntele Koyasan. Era pentru prima dată când am auzit de acest munte. Meda a povestit unei prietene japoneze că urmează să facem o călătorie spirituală în Japonia. Aceasta a îndemnat-o să ajungem și la Muntele Koyasan, muntele cu peste o sută de temple, numit simbolic „Athosul niponilor”.

Muntele Koyasan este unul dintre cele mai importante centre spirituale din Japonia, centrul budismului Shingon, fondat în anul 819 de călugărul japonez Kukai. Muntele Koya este înscris în lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Am luat metroul până la stația Namba, iar de acolo am mers cu trenul o oră și jumătate până la gara Gokurakubashi. Din tren, am văzut sate de munte,  peisaje cu păduri, munți cu versanți  abrupți și am trecut podurile de linia ferată peste râpe adânci.

Din gară, am fost ghidați spre funicularul care ne aștepta să ne urce pe munte și în aproximativ 5 minute am ajuns în vârful muntelui.

Am luat autobuzul, care ne-a dus până la cimitirul din Koya, așa cum ne-a îndrumat prietena japoneză a Medei.

Am intrat pe o alee pavată, străjuită de felinare de piatră și cedrii străvechi în cel mai mare cimitir din Japonia. Are o vechime de peste 1.200 ani și mai mult de 200.000 de morminte, în care sunt îngropate persoane de vază, nobili, celebrități, samurai. Am pășit într-o liniște adâncă. În jurul meu au apărut mii de spirite, care se bucurau de prezența mea. Am deschis larg brațele să le îmbrățișez în inima mea spirituală și le-am transmis :Pace și Iubire.!

Ionuț chiar atunci m-a strigat și a mi-a făcut fotografia.

Spre Templu Eireiden, era o alee străjuită cu arțari roșii și portocalii.

Când am ajuns cu Ionuț la Templu Todaiji, într-o sală laterală, vorbea un preot în fața unor pelerini. Deși nu întelegeam nimic din ce spune, am simțit să mergem spre acea sală.

Ajunsă în sală, privirea mi-a fost atrasă de statuia lui Kobo Daishi, călugărul care a ales acest munte ca loc sacru pentru evoluție spirituală (învățături, rugăciune, meditație).

Privind statuia, am trăit o mare bucurie în inima mea, căci am recunoscut chipul entității-călugăr, care a apărut în spirit la Muntele Fuji. I-am mulțumit pentru binecuvântarea și ghidarea sa.

Ne-am așezat pe scaune și am rămas în liniște. Muntele era străbătut de o rețea de linii luminoase, ca o mandală strălucitoare de lumină.

La un moment dat, Ionuț s-a ridicat și a ieșit afară din sală ca să facă fotografii, apoi a revenit și m-a chemat să mergem, însă eu mă simțeam atât de bine în liniște, simțind energia caldă și iubitoare, care mă învăluise. I-am spus că așteptăm să ajungă Amelia și Meda să facem  împreună o rugăciune .

Când au ajuns Amelia și Meda, am făcut rugăciune, lucrarea de luminare și am direcționat spiritele, care m-au întâmpinat când am intrat în cimitir, spre lumină. Am trăit momente de înălțare sufletească!

Atunci când Ionuț mi-a spus că am făcut lucrarea spirituală în Templul de Zi, locul de servire a ceaiului, mi-a venit în gând confirmarea pe care îngerii mi-au adus-o când i-am rugat să-mi dea un semn referitor la excursia din Japonia, iar îngerii mi-au adus ca semn „Cartea Ceaiului. Armonia japoneză a artei, culturii și vieții simple” scrisă de Kakuzo Okakura.

Iată că am ajuns  în templu de servire a ceaiului în fața statuii lui Kobo Daishi, care era în spirit cu noi. Cu adevărat a fost o ceremonie de suflet și spirit, pentru care ne-am pregătit prin rugăciune și meditație. Mulțumim Maestrului  Kobo Daishi pentru ghidarea, lumina și binecuvântarea Sa!

Am spus o rugăciune și în fața altarului din Templul Kombuji. Apoi am aprins lumânari și ne-am oprit la statuile unor zeități. În fața statuilor se aflau bazine mici cu apă și cănițe cu cozi lungi, cu care am luat apă și am udat statuetele. Una dintre statui, cea cu o față fioroasă, alungă spiritele negative. Am rugat-o să alunge toate spiritele negative din jurul nostru și a familiilor noastre. Pe alei, am văzut și pelerini, care purtau în mâini toiege. Mi-au venit în gând toiegele primite în spirit, m-am bucurat și am mulțumit. Toiegele erau împodobite la capăt cu o pânză, scrisă cu o mantră de protecție.

Am aflat că toiegele sunt folosite de pelerini în pelerinajul spiritual Shikoku, a 88 de temple din Insula Shikoku. Pelerinii se îmbracă în alb, poartă pe cap pălării în formă conică de rogoz, își pun în genți rozarii de rugăciune, cărți de sutre, monede pentru ofrandă, bețisoare pentru purificare. Cu toiegele de sprijin în mâini, merg în pelerinaj și se opresc pentru rugăciune la fiecare templu, înconjurând insula, în speranța vindecării, înălțării spirituale și iluminării. Fiind 1.200 de kilometri de parcurs, în funcție de mobilitatea fiecăruia, au nevoie de 30-60 de zile să facă  înconjurul insulei pe jos. Pelerinajul poate fi făcut și cu mijloace de transport.

Ionuț mi-a spus bucuros că mi-a cumpărat ca amintire de la Templu Kongobuji ceva frumos. Într-adevăr, mi-a oferit două suveniruri de mare preț, pe care le fotografiez și le atașez pentru voi.

1.Chipul Maestrului Kobo Daishi (Comemorarea vizitei Namu-Daishi-Henjo-Kongo, Okunoin, Muntele Koya).

2.Templul Kongobuji, Podul Gobybashi, peste care treci când ajungi în zona sacră, la Mausoleul lui Kobo Daishi, locul sacru de pe Muntele Koyasan, unde se află Maestrul în meditație eternă.

Am continuat plimbarea pe alee, simțind intens energia locului și mireasma cedrilor. Pe o plăcuță scria că marea pădure de cedri, care străjuiește Mausoleul lui Kobo Daishi are vârsta între 200 și 600 ani. Sunt în total 1.300 de cedri, cu o înălțime de peste 50 metri. A fost înregistrată ca monument natural Wakayama.

În apropierea Mausoleului, înainte de a trece Podul Gobybashi (numit simbolic „Podul Tăcerii”), pelerinii sunt atenționați să respecte locul sacru, fiind interzise mâncarea, băutura și fotografierea. Cu respect și recunoștință, am mulțumit lui Kobo Daishi pentru lumina și învățăturile sale și ne-am rugat alături de alți pelerini la Mausoleul Său.

Poate vă întrebați ca și mine cine a fost acest mare spirit, a cărei dorință era să mântuiască sufletele tuturor?

De aceea, aduc în atenția voastră câteva date din viața lui Kobo Daishi (Marele Învățător, care a răspândit Dharma).

S-a născut în 15 iunie 774, în cartierul actual Zentsuji, Insula Shikoku, și a intrat în meditație eternă pentru mântuirea oamenilor pe Muntele Koyasan la data de 21 martie 835.

Încă din copilărie avea înclinații și preocupări ezoterice. Realiza imagini budiste în pământ, construia altare și îl venera pe Buddha. Dorința sa era să vindece pe cei bolnavi.

La vârsta de 18 ani, a mers la Universitate, însă educația universitară nu-i împlinea dorința inimii sale, aceea de a vindeca și lumina sufletele. A abandonat facultatea și s-a dedicat practicilor ezoterice în mijlocul naturii. Pentru o perioadă de câțiva ani, a făcut călătorii spirituale prin locuri sacre și a avut trăiri spirituale intense.

A devenit călugar ascet cu numele Kukai, alcătuit din „Ku” (cer) și „Kai” (ocean).

În anul 804, călugărul Kukai a făcut parte din delegația pe care guvernul japonez a trimis-o în China pentru a instrui noi călugări și a aduce texte sacre. În China, a devenit discipolul lui Hui-kuo, care l-a inițiat în budismul ezoteric, iar apoi a devenit succesorul lui Hui-kuo.

Când s-a întors în Japonia, a înființat Templul To-ji din Kyoto și a predat budismul. A avut mai multe scrieri, o lucrare importanta fiind „Cele zece etape ale dezvoltării minții”.

A fost un învățat venerat, filozof, poet și artist în caligrafie. Era un caligraf renumit, iar împăratul era pasionat de caligrafie. A primit admirația Împăratului Saga, care i-a dat permisiunea de a construi o  mănăstire și centrul de pregătire ezoterică pe Muntele Koya.

Călugarul Kukai a fondat secta budista Shingon. Spunea discipolilor săi că Buddha este în toate și că prin rugăciune, meditație, mantre, mudre, puteau atinge iluminarea în timpul vieții, nu după moarte. Ultimii ani ai vieții i-a petrecut pe Muntele Koyasan. Călugărul Kukai credea că decât să folosească viața scurtă pământeană pentru a promova învățăturile, ar trebui să lase discipolii săi să facă acaesta, iar el să meargă în următorul tărâm și să ajute la salvarea sufletelor care suferă pentru totdeauna.

Conform legendei, Kukai nu a murit, ci pe 21 martie 835 a intrat în transă meditativă pe muntele Koyasan, așteptând venirea lui Maitreya.

A fost înmormântat în timp ce se afla în meditație profundă. După un timp, când au deschis mormântul, trupul său nu era aflat în descompunere, ci părea că doarme. Adepții budismului Shingon l-au numit cu titlu onorific Kobo Daishi (Marele Maestru, Marele Învățător). În 921, Împăratul Daigo i-a conferit călugărului Kukai numele postum „Kobo Daishi” (Marele Învățător, care a răspândit Dharma).

La ieșire din cimitir, am ajuns la un monument cu multe mâini întinse, unde am simțit să facem popas pentru rugăciune.

S-au adunat mii spirite în jurul nostru. O energie ne-a învăluit și am simtit iubirea și compasiunea în inimile noastre. Emoționată, am dorit să știu ce scrie pe plăcuță. Când Meda a tradus textul, am fost foarte bucuroasă și impresionată că am simțit să ne oprim pentru rugăciune în acel loc. Era un memorial, simbol al păcii și speranței în amitirea celor din cimitir. Până în acel loc, Kobo Daishi conduce pelerinii care îl vizitează și își ia la revedere.

Scriind aceste rânduri despre monumentul unde zeci de mâini stau întinse, am înțeles care a fost locul din trăirea mea din zorii zilei de 3 aprilie, când îngerii m-au dus în spirit în „Țara Soarelui Răsare”, unde entitatea coordonatoare mi-a imprimat în palma energetică un simbol spiritual asemănător unei mandale.

Zile întregi mi-a venit în gând Daishi, am recitit date din viața lui și am rugat îngerii să mă ajute să înțeleg ce anume se dorește să știu.

A coborât lumina Duhului Sfânt și am simțit binecuvântarea lui Kobo Daishi, care m-a emoționat până la lacrimi, când am citit că pe Muntele Koyasan, data de 21 a fiecarei luni este „o zi a altarului”, în care vin mulți pelerini să viziteze mausoleul și se organizează o slujbă în masă pentru a-i mulțumi și răsplăti bunătatea.

Aveam o mare bucurie în inima mea că ziua de 21, ziua desfășurării  lucrării spirituale „Lumina Iubirii” este sărbătorită și  în Koyasan. Am transmis binecuvântarea Marelui Învățător Kobo Daishi lui Ionuț, Medei și Ameliei, și o transmit cu multă bucurie și cititorilor acestor rânduri.

La întoarcere, ne-am oprit în fața multor temple antice, am admirat arhitectura și am spus o rugăciune.

Sunt multe temple care asigură cazare turiștilor ce doresc să se retragă din viața agitată a marilor orașe și să stea câteva zile în liniște. Aceștia pot experimenta viața călugărilor: participarea la rugăciunile de dimineață, scrierea textelor sacre, meditație, consumarea preparatelor vegetariene.

În fața Templului Karukayado, era un călugăr, care ne-a invitat să intrăm să-l vizităm. Într-o sală (numită Karakyua), pe un perete este relatată, prin imagini pictate și texte, povestea unui călugăr budist, care a avut un băiat, ce peste ani i-a devenit discipol. Meda ne-a citit și tradus povestea, pe care o relatez în următoarele rânduri.

Un bărbat căsătorit a avut un băiat dintr-o relație cu o concubină. Soția bărbatului, când a aflat, a trimis un slujitor să o omoare, însă acesta, aflând că este însărcinată, i-a cruțat viața. Rușinat, bărbatul s-a hotărât să meargă în pelerinaj și a ajuns pe Muntele Koyasan. A vrut să se călugărească și să devină discipolul lui Kobo Daishi. Concubina a născut un băiat, Ishidomaru. Peste ani, când Ishidomaru a crescut, a fost dornic să-și cunoască tatăl. Dorind să împlinească visul fiului ei, mama a plecat cu el spre Muntele Koyasan, însă în acea perioadă, femeile nu aveau voie să urce pe munte. Astfel, ea a rămas la un templu de la poalele Muntelui Koyasan și l-a trimis să meargă pe munte doar pe fiul ei. Ishidomaru s-a întâlnit pe munte cu un călugăr, pe care l-a întrebat dacă îl cunoaște pe tatăl său. Călugarul și-a recunoscut fiul, însă el renunțase la viața de familie pentru călugărie și nu i-a spus fiului său că este tatăl său, ci i-a spus că tatăl său a murit și l-a îndemnat să se întoarcă să aiba grijă de mama sa, care era bolnavă. Ishidomaru a urmat sfatul călugărului și s-a întors la mama sa, însă aceasta murise. El s-a întors pe Muntele Koyasan ca să studieze cu acel călugar și a devenit discipolul călugarului. Timp de peste patruzeci de ani, călugărul și discipolul său au trăit o viață austeră și retrasă. Ishidomaru nu a aflat niciodată că îndrumătorul său spiritual este tatăl său.

Mergând pe o alee cu arțari din centrul orașului, am ajuns la Muzeul Reihokan. Am cumpărat bilete, ne-am lăsat încălțămintea la ușă și am intrat să-l vizităm. Muzeul a fost construit în anul 1921 de Templu Konkobuji și are o colecție impresionantă, ce cuprinde mii de opere religioase și culturale care se împart în: sculpturi budiste, picturi budiste, caligrafie, artizanat. Multe opere sunt desemnate comori naționale și proprietăți culturale importante.

Am admirat sculpturi, sutre, opere de artă, caligrafia scrisă de mână a călugărului Kukai, mandale (picturi ce reprezintă simboluri spirituale pentru meditație și vindecare sau hărți metafizice ale universului; mandala tuturor zeităților), picturi, (cea mai veche și reprezentativă pictură este pictura care înfățișează „Imaginea culcată a lui Buddha Shakyamuni în ultima Sa zi”, numită și „Butsu Nehan-zu”, momentul trecerii în Nirvana), statui (inclusiv statuia lui Kobo Daishi).

Citind despre Muzeul din Koyasan, am aflat că pe data de 21 a fiecărei luni este „Ziua Kobo Daishi”.

În această zi de sărbătoare spirituală, sunt pregătite și oferite daruri mici vizitatorilor muzeului.

Am intrat și prin magazinele de suveniruri, de unde am cumpărat bețișoare de cedru, pentru purificare energetică și spirituală.

După amiază, ne-am oprit la un restaurant și am ales meniul cu produse tradiționale: supă Ramen, orez și carne de pui. De la stația din apropierea restaurantului, am luat autobuzul, care ne-a dus la funicular.

În funicular, pe scaunele din fața mea, era o familie din Canada. La un moment dat, am simțit că m-a atins ceva pe piciorul drept. Când m-am uitat, era un card bancar, care-i scăpase acelui domn din buzunar fără să-și dea seama. L-am atenționat că a pierdut cardul, iar domnul mi-a mulțumit și mi-a spus că am făcut o faptă bună.

Eu am înțeles aceasta ca un semn al universului, care a adus băgația (cardul) la picioarele mele, o confirmare că „bogația spirituală atrage bogăția materială”.

Din gară, am mers cu trenul până în stația Namba, apoi cu metroul până la apartament. A fost o zi frumoasă, în care ne-am plimbat șaptesprezece mii de pași.

Vineri, 30 mai, dimineața, Meda avea de lucru, iar Amelia a rămas să se odihnească după drumeția de pe Muntele Koyasan. Eu și Ionuț am plecat să vizitam Parcul Nara, situat în orașul Nara, vechea capitală medievală a Japoniei. Ne-am cumpărat bilete, ne-am dus la peron și așteptam să vină trenul. Cu câteva minute înainte de trenul nostru, a sosit în stație un alt tren, iar noi, crezând că este trenul care duce spre Nara, am urcat într-un vagon. La intrare, eu am întrebat dacă trenul merge către Nara și câteva persoane au răspuns plecând puțin capul, ce părea a fi un răspuns afirmativ. Eu simțeam că nu suntem în trenul care trebuie și l-am rugat pe Ionuț să întrebe pe un domn japonez, care era  lângă noi. Domnul, foare amabil, ne-a  explicat, însă nu am înțeles japoneza.

Din capătul vagonului a venit în fața noastră o doamnă, care știa engleza și ne-a spus că să coborâm la prima stație, iar de acolo o să luam trenul spre Nara. Am simțit din privirea ei lumina iubitoare a lui Daishi și mi-au dat lacrimile. Am știut că el a ghidat acea persoană să vină la noi să ne îndrume și i-am mulțumit. În câteva minute, trenul a oprit în stație, ne-am dat jos și imediat a venit un tren pictat cu pajiști, căprioare, cerbi și am știut sigur că suntem în trenul care ne duce la Parcul Nara.

Sistemul de transport în comun în orașele Japoniei este foarte bine organizat. Sunt zeci de stații de metrou și tren. Dacă ai pierdut metroul, nu e problemă, că vine altul în câteva minute. Sunt afișate liniile de metrou în culori diferite, asemenea biletelor de călătorie.  În subteran, la stațiile de metrou, ai impresia că ești într-un Mall (sunt magazine, restaurante, cofetării,supermarketuri).

La stația Nara, când am coborât din tren ne-am alăturat turiștilor și grupurilor de elevi, care mergeau aliniați spre parc. Era a zecea zi în care am călătorit cu metroul și cu trenul, iar în toate aceste zile, am văzut elevi și adulți călătorind cu respect și bun simț față de ceilalți călători. Unii stau în liniște, alții citesc cărți, însă cei mai mulți sunt cu ochii în telefon. Fie tren sau metrou, în fața ușii era lăsat locul liber pentru călătorii care coboară, iar în părțile laterale, fiecare persoană, când ajungea în stație, se așeza la rând. La fel era și la ieșirea din stațiile de metrou către oraș: zeci de oameni urcau, alte zeci coborau, fără să se înghesuie unii pe alții. La suprafață, pe șosele și autostrăzi, circulau autobuze și mașinile personale. Acestea circulă păstrând o oarecare distanță  între ele, cu respect față de ceilalți participanți la trafic. Nu am auzit claxoanele șoferilor nerăbdători. M-am mirat că circulă atât de puține mașini persoanale, în comparație cu numărul mare de locuitori. Meda ne-a spus că înainte de a înmatricula o mașină, trebuie să faci dovada că ai un loc de parcare în apropierea zonei în care locuiești.

Pe străzi nu am văzut coșuri de gunoi și nici gunoaie aruncate pe străzi. Clădirile aflate în construcție sunt acoperite și nu vezi praf sau moloz în jurul lor. Se aude  frumos cântecul  păsărelelor când traversezi trecerile de pietoni.

La intrarea în Parcul Nara, ne-au întâmpinat căprioarele. În parc sunt peste 1.200 de căprioare, care viețuiesc în libertate. Ele sunt un simbol al orașului Nara, desemnate Patrimoniu Cultural. În Religia Shinto, căprioarele sunt considerate sacre, fiind mesagerele zeilor. Un timp, ne-am plimbat printre căprioare, apoi ne-am așezat pe o băncuță și am admirat parcul și împrejurimile. Parcul Nara a fost înființat în anul 1880, la poalele Muntelui Wakakusa, fiind unul dintre cele mai vechi parcuri din Japonia. O căprioară a venit să o mângai și am vorbit cu ea. Simțind blândețea din ochii ei, mi-am adus aminte de copilărie.

În jocurile copilăriei, când eram întrebată ce animal iubesc cel mai mult, căprioara era răspunsul meu.

În parc, am mers să vizităm Templul de Gheață (Himuro Ice Shrine). Este un templu mic, închinat Zeului Gheții. Am intrat pe o poartă Tori, într-o grădină frumoasă, unde urma să se desfășoare o conferință. Spun aceasta pentru că erau prezenți mulți oameni de afaceri, îmbrăcați la costum, care schimbau cărți de vizită între ei. Este un loc frumos, în care simți că ești în armonie cu natura și semenii tăi, de aceea nu întâmplător au ales acest loc pentru conferință.

Am spus o rugăciune în fața altarului, în care am văzut o bucată de gheață și ne-am retras încet ca să nu deranjăm prin prezența noastră. Deși toți au fost foarte amabili, s-au retras pe o parte și ne-au făcut loc să trecem spre altar, ca să ne închinăm. Am vizitat Templul Todaiji. Am intrat pe Poarta Nandaimon, o poartă mare din lemn, înaltă de 21 de metri, străjuită de două statui înalte (8 metri) cu înfățișare fioroasă, reprezentând Regii Gardieni Nio, care apară și ocrotesc templul și pelerinii de spiritele rele.

Conform datelor scrise pe tăblia afișată, Templul Todaiji a fost construit la cererea Împăratului Shomu, care spera să-l plasesze drept templu principal și pe Buddha Vairocana („Buddha care strălucește în întreaga lume precum soarele”) drept zeitate budistă centrală a sistemului Kokubunji de temple provinciale. Ceremonia de inaugurare a Marelui Buddha Todaiji a avut loc în anul 752, sub auspiciile episcopului Ryoben, fondatorul templului. Templu Todaiji este cea mai mare construcție de lemn din întreaga lume. Sala Marelui Buddha adăpostește Statuia din Bronz a lui Buddha, reprezentat așezat (Vairocana), are 15 metri înălțime și este flancată de două Bodhisattve.

Templu Todaiji servește atât ca loc de rugăciune pentru pace și bunăstare pe pământ, cât și ca centru de cercetare doctrinară budistă, cu accent special pe doctrina Kegon. În templu, se desfășoră  o gamă largă de ceremonii religioase, unele datează de peste 1.000 de ani (de exemplu Ceremonia Shunie).

La plecarea din Parcul Nara, am mers pe străduța comercială, plină de tarabe, de unde am cumpărat ca amintire două plușuri mici, un cerb și o căprioară pentru mine și Ionuț, pe care i-am agățat și purtat la rucsaci. După ce am savurat o înghețată, ne-am îndreptat spre stație. Am luat trenul și ne-am întors la apartament, unde ne așteptau Amelia și Meda.

Am plecat împreună să vizitam Castelul Osaka, un obiectiv turistic important al orașului. În timp ce urcam aleea spre Castelul Osaka, privind spre clădirile albe, care se desfășoară pe un areal mare, am tresărit. Unde mai văzusem imaginea asta? Am realizat că era una dintre imaginile care mi-au apărut pe ecranul mental, înainte de a pleca în excursie. Entuziasmată, am strigat-o pe Amelia, care a rămas în urmă să facă fotografii, și i-am spus: „Acesta este locul în care m-am văzut mergând spre clădirile albe desfășurate pe o suprafață mare, înconjurată de ziduri”. M-am bucurat pentru confirmare și ne-am îndreptat cu emoție și bucurie spre Castelul Osaka.

Castelul este înconjurat de ziduri mari și șanțuri cu apă.

Am intrat pe poarta principală,numită Oteon.

Ne-am așezat la rând la casa de bilete după un șir de oameni. După aproximativ 15 minute, am cumpărat bilete și am intrat să vizităm castelul. Aveam opțiunea de a urca cu liftul, însă noi am urcat pe scara frumoasă, care se desfășura în spirală. La primul etaj, erau o mulțime de turiști în magazinul de suveniruri. Ne-am oprit în sala de cinema, unde mai erau câteva scaune libere. Am urmărit un film depre istoria castelului.

Meda, care știe bine engleza, ne-a tradus și nouă.

Castelul a fost construit în anul 1583 pe locul unui templu (Ishiyama Honganji). Templul a fost asediat, iar călugării, după unsprezece ani de luptă, s-au predat. Templul a fost incendiat și ulterior demolat. De-a lungul secolelor, castelul a fost martor al evenimentelor istorice. Fortăteață sau reședință, castelul a fost distrus și reconstruit de mai multe ori (în conflicte militare, incendii, din cauza descărcărilor electrice a explodat depozitul de praf de pușcă, peste câțiva ani, turnul castelului a fost lovit de un fulger și a ars, război civil, atacuri aeriene). Locuitorii zonei au ajutat la reconstrucția castelului alături de autorități. Lucrările au fost finalizate în anul 1997. În prezent, este un muzeu cu o colecție impresionantă de obiecte istorice.

Am vizitat sălile de expoziții, unde am văzut o colecție de artfecate istorice, obiecte de valoare culturală, Shachihoko, creatura magică cu cap de tigru și corp de pește, pe care o vedeam în miniatură pe fațada castelului, camera de ceai, cu obiecte aurite. Am văzut scene de luptă din asediul de la Castelul Osaka, aspecte din viața samuraiului Toyotomi Hideyoshi, care a unificat Japonia după un secol de război civil și conflicte. La ultimul etaj, de pe platforma de observație, am admirat frumusețea parcului din jurul castelului și a orașului Osaka din toate direcțiile.

Când am aflat că în acest areal a fost cândva o mare mănăstire, am înțeles de ce mi s-a arătat în spirit că vom ajunge aici și vom face lucrarea de luminare. Zeci de ani, din acest loc, s-au înălțat rugăciuni și imnuri de slavă Divinității, s-a creat o punte de lumină între lumea pământeană și celestă, care, din Înalt, s-a dorit să fie activată.

Ne-am retras într-un colț pe platforma castelului și în liniște am invocat ajutorul Forțelor Luminii, am făcut rugăciune și lucrarea de luminare cu Lumina Albă a Iubirii. S-a format o piramidă de lumină alb-aurie și am văzut simboluri, mandale, romburi. Au apărut în spirit sute de călăreți. I-am direcționat spre lumină. În văzduh, se vedeau strălucind luminițe mici, albe, era o priveliște foarte frumoasă, ca o ninsoare cu fulgi de lumină.

Ionuț, care, de mic copil a fost pasionat de viața samurailor, și-a dorit să aibă o amintire în ținută de samurai. La plecare, a insistat să ne oprim în colțul cu costume de închiriat, unde a plătit o taxă, a închiriat o ținută de samurai și a făcut fotografii. Ulterior, am aflat că nu întâmplător a simțit aceasta, căci l-am văzut în spirit într-o ținută de războinic, o amintire la una dintre viețile în care a însușit și respectat codul războinicului: loialitatea, curajul, onoarea și compasiunea față de semeni.

Castelul are o ținută impunătoare și o arhitectură deosebit de frumoasă, așa cum puteți admira în fotografii. Pe colțurile acoperișului se văd strălucind animăluțe aurii. Ele se numesc Shachihoko. Sunt creaturi legendare din mitologia japoneză, cu cap de tigru și corp de pește. Sunt așezate perechi față în față la colțurile opuse ale acoperișului, nu doar pentru decorare, ci ca și spirite protectoare. Shachihoko protejează castelul de incendii și asigură protecție divină.

Pe înserate, am ajuns și în cartierul Dotonbori. Era forfotă mare, unii turiști căutau suveniruri, alții stăteau la coadă pentru gustări tradiționale (Okonomiyaki și Takoyaki).

Un călugar de la Muntele Koyasan i-a spus Medei ca în Osaka să gustăm neapărat specialitățile culinare locale renumite Okonomiyaki și Takoyaki.

Am mâncat Okonomiyaki și mi-a plăcut (legume, carne sau fructe de mare, care se amestecă cu făină și ouă, ca un aluat de clătite; se coace pe plită și se întoarce de pe o parte pe cealată, până se rumenește, timp în care răspândește un miros apetisant). Mi se părea complicat numele și îmi era greu să rețin Okonomiyaki, însă l-am ținut minte ușor când am înțeles cum se traduce: Okonomi-cum îți place, Yaki-la grătar. Cu alte cuvinte, era ceva ce-ți place, făcut la grătar.

Takoyaki nu am mâncat, dar am văzut pe la tarabe cum se fac (un aluat ca de clătite, umplut cu caracatiță și condimente; le dă o formă rotundă, ca niște bile, și le frige pe grătar).

Când s-au aprins luminile și reclamele, iar în jur vedeam sute de oameni bucuroși, aveam senzația că e sărbătoare, ca la noi Târgul de Crăciun.

A fost o zi frumoasă, cu soare afară și în suflete noastre, în care am mers în plimbare douăzeci de mii de pași.

Sâmbătă, 31 mai, după micul dejun (cumpărat de seara de la supermarketul Seven Eleven, în care se găseau multe feluri de preparate din carne de pui, vită, porc, pește, salate, iaurturi, deserturi), am luat trenul din stația Namba și am mers până la stația Ocadura din orașul Sennan. Din gară, am mers pe jos până la plaja acoperită de marmură albă. Ajunsă pe plajă, m-am descălțat și am intrat  cu picioarele în apă. Deși era greu să merg desculță peste pietre de marmură, eu am mers prin apă și pietre până la plaja cu nisip și am beneficiat de un masaj al tălpilor de nota zece.

Ne plimbam în liniște, ascultând cântecul valurilor, care se spărgeau de țărm, simțeam briza, care ne mângâia fețele și admiram albastrul infinit al cerului. Era o priveliște frumoasă, romantică.

În anul 2006, Prefectura Osaka a certificat plaja de marmură „Sanctuarul Îndrăgostiților”.

Peste ani, în 2018, a fost instalat un monument sub formă de inimă roșie, pe care scrie „Plaja de marmură Sennan” și „Întotdeauna cu tine”, unde turiștii fac fotografii.

Mesajul „Întotdeauna cu tine” scris pe monumentul sub formă de inimă, în acest loc romantic, nu face referire numai la dorința de a fi alături de persoana dragă inimii tale, ci și de a te regăsi pe tine. Cântecul valurilor, care se sparg de țărm, priveliștea deosebită a apei mării, care se unește în zare cu cerul, te îndeamnă să te eliberezi de poveri, să-ți deschizi aripile sufletului, ca să se înalțe spre lumile celeste, și mai ales te îndeamnă să-ți asculți șoapta inimii tale, ca să auzi vocea cea de taină a Sinelui Divin, care este „Întotdeauna cu tine”.

Pe pietrele mari, am făcut popas să ne odihnim, am spus o rugăciune și am rămas în liniște într-o stare de bine. Apoi, cu bucurie am cântat un cântecel, pe care-l știam din copilărie, după care ne-am continuat plimbarea pe plaja cu nisip.

„Din oceanul Pacific,

A ieșit un pește mic,

Și pe coada lui scria,

Te iubesc, te iubesc, te iubesc!”

Ne-am oprit să mâncăm la un restaurant pe terasă, unde am savurat produse tradiționale. De pe terasă, privind în larg, se vedeau avioane, care aterizau și decolau de pe Aeroportul Internațional Kansai.

La plecare, ne-am oprit pe plaja de marmură și am făcut fotografii pe monumentul cu inima roșie.

În această fotografie, în depărtare, se vede Aeroportul Internațional Kansai din Osaka. Este construit pe o insulă artificială în mijlocul Golfului Osaka. Se vede și podul care conectează insula de țărm. Ne-am întors la gară, am urcat în trenul care ne-a dus la Osaka.

Cum eram după plimbare  și reflexoterapie,(masajul tălpilor) în tren am rămas în liniște. S-au derulat ochiului meu interior imagini ca într-un film. Am văzut entități-călugări în haine albe și toiege în mâini. În altă imagine, eram într-o grădină mare și frumos amenajată. Pe o alee, trecea împăratul îmbrăcat în veșminte împărătești, urmat de împărăteasă și un alai de oameni. M-am gândit că e un semn a unor locuri prin care vom mai ajunge.

Duminică, 1 iunie, la ora 10, urma să eliberăm apartamentul. Ne-am făcut bagajele de dimineață și am mers în gară, de unde am luat trenul „glonț”. Distanța de 512 kilometri dintre Osaka și Tokyo am parcurs-o în două ore și douăzeci și unu de minute (știu asta pentru că Ionuț a pornit GPS-ul pe telefon ca să vadă cu ce viteză circuăa trenul). Așadar, Osaka-Tokyo, 512 kilometri, 02:21:00 minute.

La vechiul hotel în care am stat la sosirea în Tokyo, nu am mai găsit camere libere și ne-am cazat la Hotel APA Ryogoku Eki Tower, pe cealaltă parte a Râului Sumida.

Când ne-au dat camere la etajul 21, am zâmbit. Era un semn al universului, 21 fiind numărul Lucrării Spirituale „Lumina Iubirii” pe care o desfășor.

Din cameră aveam o priveliște deosebită asupra orașului. Vedeam clădirile zgârie-nori, Turnul Skytree în care am urcat, Râul Sumida, pe unde ne-am plimbat. Pe înserat, când s-au aprins luminile, priveliștea era și mai frumoasă: o feerie de culori, chiar și turnul lumina în culori diferite, iar pe Râul Sumida se plimbau vaporașe cu turiști.

Seara târziu, eram întinsă în pat, încercând să adorm. Nu prea îmi venea somnul și am început să spun în gând rugăciunea „Tatăl Nostru”. Prin rugăciune, m-am înălțat în spirit și deodată, am văzut în jurul meu o mulțime de copii. Erau de vârsta claselor primare, îmbrăcați în uniformă școlară, cu ghiozdane în spate. Mi-au cerut să-i ajut să ajungă acasă. Meditând la acești școlari, mi-a venit în gând că am mai avut o trăire asemănătoare în urmă cu câțiva ani în Bulgaria, când mi-au apărut în spirit copii care plângeau și mi-au cerut să-i ajut să ajungă acasă. În lucrarea spirituală desfășurată la Mănăstirea Rila, am înțeles că erau suflete care aveau nevoie să ajungă în lumină, să ajungă acasă.

Dimineața, în 2 iunie, le-am relatat despre spiritele copiilor, care au venit să ceară ajutor și am mers să vizităm Templul Meiji. Ajunși la Parcul Yoyogi, ne-am alăturat turiștilor, care se îndreptau spre Templul Meiji. A fost construit în anul 1920 pentru a-l comemora pe Împăratul Meiji și pe soția lui, Impărăteasa Shoken. Pădurea a fost creată cu sprijinul voluntarilor din toate colțurile țării, care au donat și plantat mii de soiuri diferite de copaci în amintirea împăratului și împărătesei.

Ca și la celelalte temple, am intrat pe o poartă mare Tori, ne-am oprit la fântână, unde ne-am spălat mâinile și clătit gura, iar în fața altarului: am pus monede în cutia de ofrande, ne-am plecat capetele și ne-am aplecat în față în semn de respect, de două ori, am bătut de două ori din palme, ne-am unit palmele în rugăciune în dreptul inimii și am spus o rugăciune, la sfârșitul rugăciunii, ne-am mai închinat o dată în semn de mulțumire că rugăciunea noastră a fost ascultată. Am simțit o stare de bine, de bucurie. Nu am stat mult timp în fața altarului, căci așteptau la rând să se închine și alți turiști.

Amelia mi-a amintit că nu am făcut rugăciune pentru copiii care au cerut ajutor. Ne-am retras la umbra unui arbore mare de camfor. Arborii de camfor sunt considerați sfinți, întrucât în ei sălășluiesc spirite Kami.

Arborii de camfor din fața altarului sunt cunoscuți ca „soț și soție”, simbol al vieții de familie trăite în fericire și armonie cu natura.

Am invocat lumina și ne-am rugat pentru spiritele copiilor, să ajungă acasă la Mama lor Celestă. Am cerut ajutorul Mamei noastre Divine (Maica Domnului la creștini, Kannon la japonezi). Cerul a răspuns rugăciunii noastre și a coborât lumina Duhului Sfânt peste noi. Au apărut entități de lumină, care s-au alăturat rugăciunii, și spiritele copiilor, care se roteau în jurul nostru. Mama noastră Divină a deschis larg brațele de lumină și a învăluit spiritele în iubirea și lumina sa.

Simțeam centrii energetici arzând și iubirea Mamei Divine, care și-a îmbrățișat copiii și am plâns. Amelia, impresionată de ceea ce a trăit, simțit, a oferit masa de prânz în amintirea acestor suflete.

Am cumpărat bilete să vizitam grădina interioară a parcului. Este o grădină frumos amenajată cu alei, ce ne-au dus spre grădina cu nuferi, grădina cu iriși și azalee, pe urmele pașilor pe unde se plimbau împăratul și împărăteasa.

Plimbându-mă pe aleea cu iriși, mi-a venit în gând grădina pe aleea căreia se plimba împăratul îmbrăcat în veșmânt împărătesc, pe care o văzusem în spirit când circulam cu trenul de la plaja de marmură albă la Osaka.

Pe una din străzile de ieșire din parc, am văzut expuse de o parte și de cealaltă a aleii ofrande aduse împăratului și împărătesei (pe o parte erau butoaie cu sake, iar pe o parte butoaie cu vin de Bordeaux).

La întoarcerea spre hotel, am ajuns și la statuia lui Hachiko, cunoscut în lumea toată pentru fidelitatea față de stăpânul său. Era un șir lung de persoane, care așteptau să facă fotografii cu Hachiko. Noi nu am mai stat, ci a făcut Ionuț o fotografie când a prins câteva secunde statuia liberă.

Hachiko, un câine din rasa Akita Inu, a fost adoptat la câteva luni de un profesor care preda la Universitatea din Tokyo. Între cei doi s-a creat o prietenie strânsă. În fiecare dimineață, Hachiko își însoțea prietenul și stăpânul până la gară. Stăpânul urca în tren ca să meargă în Tokyo, iar Hachiko se întorcea acasă. Seara, la ora când știa că vine trenul, Hachiko pleca de acasă și își aștepta stăpânul în gară.

Într-o zi, profesorul a suferit o hemoragie cerebrală și a murit. Hachiko l-a așteptat în gară, însă stăpânul său nu a mai venit. Timp de aproape zece ani, la ora când știa că vine trenul, Hachiko mergea la gară în așteptarea stăpânului său.

Am mers să vedem și intersecția Shibuya, cea mai aglomerată din Tokyo. Când mașinile se opreau la semafor, trecerile de pietoni se interpătrundeau, iar noi, pietonii, traversam simultan în toate direcțiile. Cei mai mulți turiști urcau la etajul cafenelei să fotografieze de sus intersecția. Noi nu am urcat în cafenea, ci am mers cu Amelia să căutăm pokemoni pentru Sasha, nepotul ei.

Ne-am oprit să mâncăm la un restaurant cu produse tradiționale, unde am savurat o supă Ramen.

Intenția noastră a fost ca în acea zi să ajungem și la Palatul Imperial, însă am aflat că lunea este închis. Am amânat vizita pentru următoarea zi și ne-am întors la hotel.

Din camera de hotel se vedea în apropiere un templu și ne-am propus să mergem să-l vizităm. În zece minute de mers pe jos, am ajuns într-un parc cu monumente, flori, statui în memoria celor decedați. Ceea ce vedeam din cameră era un Altar Memorial, dedicat persoanelor care au murit în  două evenimente tragice (Marele Cutremur din 1923 și bombardamentul din 1945). Impresionați, ne-am așezat pe băncuțe, unde am făcut lucrarea de luminare și ne-am rugat pentru toate persoanele  care au murit în cele două evenimente. Când ne-am rugat pentru copii, mi-a apărut în spirit imaginea copiilor care au venit în camera de hotel și mi-au cerut să-i ajut să ajungă acasă. Mergând pe o alee din parc, am ajuns în fața unei statui cu copii îmbrăcați în uniforme școlare și ghiozdane în spate, o imagine asemănătoare celei văzute în spirit, de care le povestisem de dimineață.

Meda ne-a tradus că era un memorial pentru copiii care au murit în dezastre. Am plâns de emoție pentru ceea ce trăisem în spirit și pentru confirmarea trăirilor în planul fizic. Astfel s-au derulat evenimentele, încât îngerii ne-au ghidat să ajungem în acest loc să facem o rugăciune și pentru spiritele care aveau nevoie să fie direcționate spre lumină.

Marți, 3 iunie, a fost o zi ploioasă. Cu toate acestea, ne-am luat umbrelele și am mers să ne plimbăm prin Grădina Palatului Imperial. Nu a mai scos nimeni telefonul să fotografieze, căci ploua. Ne-am plimbat prin ploaie pe aleile grădinii frumos amenajate. Ne-am oprit pe o băncuță acoperită, la un magazin de suveniruri. Ionuț a cumpărat o cutie mare cu bănuți de ciocolată imperiali, aurii și argintii. Pe ambalajul fiecărui bănuț este imprimat pe o parte stema țării, crizantema cu șaisprezece petale, înconjurată de o coroană cu lauri (elementul central al sigiliului imperial al Japoniei, asociat cu Casa Imperială a Japoniei), iar pe cealaltă parte un peisaj urban cu un pod, clădiri și munți în fundal, o reprezentare artistică a Japoniei cu Muntele Fuji.

Meditând la ceea ce mi-au arătat îngerii când am venit de la plaja de marmură la Osaka, referitor la grădina mare și frumoasă, pe aleea căreia se plimba împăratul, urmat de împărăteasă și alaiul de oameni, m-am gândit să facem o rugăciune de mulțumire. Să mulțumim Împăratului Meiji și Împărătesei Shoken, comemorați la Templul Meiji, care veghează asupra țării din alt plan de existență, și Împăratului Naruhito și Împărătesei Masako, ce au reședința la Palatul Imperial și veghează fizic asupra țării.

Am mulțumit împăraților din plan subtil și fizic, oficialităților și locuitorilor țării, pașnici, amabili și prietenoși, care trăiesc în simplitate și armonie cu natura. De asemenea, am mulțumit entităților protectoare ale zonei, ghizilor spirituali ai acestui ținut, în care ne-am simțit minunat. Am primit în spirit flori, un simbol al binecuvântărilor divine. Florile aveau tulpini lungi și petale albe, asemănătoare crizantemelor. Meditând la semnificația florilor, ne-am bucurat și mai mult. Crizantema albă este Floarea Națională a Japoniei și un simbol al tronului împărătesc.

După prânz, am mers să sărbătorim cu o masă festivă excursia noastra în Japonia. Apoi am colindat prin  magazine în căutare de suveniruri.

Pe 4 iunie, dimineața, ne-am pregătit bagajele de plecare și le-am lăsat până la prânz la recepția hotelului. Am plecat să colindam prin împrejurimi, însă era foarte cald și ne-am oprit într-un părculeț în apropierea hotelului. Erau copăcei, flori, iaz cu pești și broaște țestoase. În hotelul care se vede în această fotografie am avut camere la etajul 21.

Ne-am luat la revedere de la protectorii spirituali ai acestui tinut și le-am mulțumit că ne-au vegheat și ocrotit în pelerinajul nostru.

Ne-am luat bagajele, am mers cu trenul la Aeroportul Narita în Tokyo, ne-am îmbarcat în avionul care ne-a dus la Doha. A urmat controlul pașapoartelor, bagajelor de mână. Eu am uitat în rucsac o sticluță de apă, pe care o primisem la meniul din avion. Mi-a pus bagajul separat că am lichide, un controlor a dat pe rucsac cu o substanță să verifice dacă am substanțe interzise. Am traversat aeroportul foarte mare pe la standurile cu suveniruri. Într-un final, obosiți, ne-am urcat într-un tren de interior, care ne-a dus în cealaltă parte a aeroportului, la terminalul din care ne-am îmbarcat spre București. La ora 8 am aterizat în București. Am așteptat bagajele, apoi am mers la Amelia acasă să ne luăm mașina, care rămăsese în garaj la ea. La plecare, am spus cu toții o rugăciune și am mulțumit tuturor Forțelor Luminii. Mare bucurie am trăit în inimile noastre, căci am primit binecuvântarea Maicii Domnului. Lumina binecuvântarii Sale ne-a umplut sufletele de lumină, inimile de bucurie. !

Mi-a trecut oboseala călătoriei și aveam senzația de zbor în suflet. Aveam sentimentul misiunii îndeplinite!

În semn de mulțumire, în drumul spre casă, am cumpărat o statuetă mare de grădină cu Maica Domnului, pe care am așezat-o în rondul de flori.

Când am început să scriu acest articol, am cerut un semn cerului. Peste câteva zile, în zorii zilei de 10 iunie, am avut o trăire frumoasă. M-am văzut în grădina din fața casei, lângă statueta Maicii Domnului (în canalul de lumină, prin care, în trăirea mea din 21 martie 2024, au coborât din Înalt litere de lumină alb-aurie, care, pulsând și strălucind în lumină, s-au aliniat și au format cuvintele „Împărăția Luminii”).

Din înaltul cerului, a apărut o lumină, care strălucea ca soarele, care, pe măsură ce se apropia, s-a transformat în lumina curcubeului. Impresionată, m-am gândit la semnificația a ceea ce văzusem. Soarele este simbolul Divinității, iar curcubeul este simbolul legământului dintre Divinitate și pământeni, a conexiunii noastre cu cerul și a înălțării spirituale. În fiecare zi, am scris și am simtit energia intensă pe centrii energetici, mai ales pe creștetul capului și centrul inimii, și-mi ardeau degetele când apăsam tastele calculatorului.

Pe 2 iulie, în jurul orei 17, în timp ce scriam, am simțit o energie foarte puternică, ce mi-a pătruns prin creștet pe coloană și simțeam cum se rotea cu forță câmpul energetic și-mi mișca corpul fizic. Simțeam o mare bucurie în inima mea !

Dragi cititori, vă invit să cunoașteți tradiția, cultura și modul de viață al niponilor, vizitând Japonia în orice anotimp doriți. Primăvara este în desfășurare „Festivalul Cireșilor Înfloriți”. În lunile mai-iunie, azaleele roz înflorite.

Vara se pot face drumeții și cățărări pe Muntele Fuji, drumeții sau timp petrecut în liniște pe Muntele Koyasan, în pelerinajul celor 88 de temple în Insula Shikoku, sau băi de plajă și soare.

Toamna vă încântați ochii și sufletul cu peisajele deosebite, când frunzele arțarilor japonezi își schimbă culoarea în nuanțe de roșu aprins, portocaliu strălucitor, galben auriu și tonuri de mov.

Iarna are loc „Festivalul Zăpezilor”, unde vă bucurați de sporturile de iarnă (ski și snowboarding) sau băi în ape termale.

Indiferent de anotimpul ales, vă bucurați de frumusețea peisajelor, a grădinilor amenajate, vizitarea templelor, a sanctuarelor, gastronomia delicioasă și ospitalitatea gazdelor.

Prin vibrația rândurilor scrise, vă transmit binecuvântările divine primite în această călătorie spirituală, spre bucuria inimilor și înălțarea sufletelor voastre.

Vă iubesc!

Nicoleta Păsat,

Sibiu, 6 iulie 2025

……………………………………………………………………………………………………..

Dragi cititori,

După ce a citit acest articol, Melfior Ra mi-a scris următoarele rânduri, pe care le atașez spre luminarea și înălțarea voastră spirituală.

,,Pace și iubire!

Dragă Nicoleta,

Am citit în amănunt și cu emoție destăinuirile tale și m-am încărcat și eu de energia Soarelui Răsare, adusă și transmisă de tine prin descrierile tale, și trăirile voastre parcurse în Japonia. Dar află că era normal să ajungeți acolo, întrucât atât tu, cât și soțul tău, Ionuț, ați trăit în mai multe vieți anterioare în acele sacre locuri.

Nu se putea altfel, trebuia să vă reconectați la rădăcinile voastre ancenstrale energetice și spirituale, să vă regăsiți și reînnoiți astfel amprenta spirituală, era ca o datorie sacră pentru voi să vă reconectați și să vă reamintiți și să retrăiti, la modul conștient să aflați ce și cine sunteți și ați fost. Cu mii sau chiar milioane de ani în urmă, ați venit din alte spații dimensionale și ați poposit pe muntele sacru Fuji, ca ființe hathoriene, iar pe muntele sacru Kurama ca ființe Arcturiene.

Ați venit ca ființe super evoluate în cercetare și în scopul de a supraveghea omenirea terestră și iubind acele locuri și misiuni, ați cerut să vă reîntrupați prin timp și vremuri viitoare, când va fi mai mare nevoie, adică acum, în ființe pământene, și iată, de acolo și misiunile voastre spirituale și dragostea de a vă îndeplini misiunea și menirea pe Pământ și în această întrupare.

Ați făcut parte din ființele super evoluate, atât ființe Hathoriene, cât și ființe Arcturiene, care erau în sacra colaborare și conlucrare intergalactică și care aveau misiunea să ajute pământenii în evolutia lor spirituală. Hathorienii în mod special, în ceea ce privesc vindecările, iar arcturienii în scopul cercetării și supravegherii planetei, de a o proteja și de a nu fi din nou dominată de ființe vicioase intergalactice, așa cum s-a întâmplat pe timpul ocupării și subjugării planetei de către de vechi annunaki, cu câteva mii de ani înaintea venirii voastre.

Iată de ce a fost necesar ca acum să ajungeți acolo, în Japonia, în acele locuri speciale, întrucât aveți încă în subconștientul vostru marea datorie și responsabilitate a MISIUNII, care atât pentru Hathorienii, care au poposit pe Muntele Fuji, cât și pentru Arcturienii, care au poposit pe Muntele Kurama (aflat și acesta tot  în Japonia), deoarece, pentru ei, datoria misiunii era, a fost și este, înainte de toate, Sacră.

Prin aceasta se explică de ce în mod special japonezii zilelor noastre sunt atât de diferiți, deosebiți, corecți, cinstiți și bine educați, sunt cu totul altfel, decât toate celelalte popoare ale acestei planete, întrucât moștenesc genetic în ADN-ul lor această capacitate-însușire a corectitudinii, de la stră-stră-stră-strămoșii lor hathorieni, cât și arcturieni, deoarece sunt în linie directă urmașii acestora pe Pământ.

Avem în acest sens o confirmare de necontestat, și anume, de ce pentru această rasă-ramură umană terestră, numită Japonezi, datoria, onoarea și misiunea, responsabilitatea lor în viață, societate, familie, sau loc de muncă sunt foarte importante, pentru că este înnăscută în ei, aceasta este prima și sacra lor datorie de onoare, corectitudine și îndeplinire a misiunii.

Iată, Nicoleta, mai aduc o confirmare la care poate nu te-ai fi așteptat, deși pe mine m-a ajutat să-ți redescopăr trecutul ancestral și să te înțeleg de ce și de unde provine responsabilitatea, curajul și datoria misiunii tale, precum și a însoțitorului-soțului tău, Ionuț-arcturianul. Oare nu te-ai întrebat vreodată cum și de ce adresa ta de e-mail, destul de veche, este și cuprinde, printre altele și cuvintele, „hathori_terapii”? Crezi că aceasta este chiar așa din întâmplare, fără vreun motiv special anume? Știi bine că nimic nu este întâmplător. Dar din arhiva subconștientului ies la lumină din când în când anumite taine, demult înregistrate și stocate acolo, dar care se cer și vor să fie reactivate, și atunci Universul lucrează în așa fel, încât aceasta să se întmple la momentul dat.

Iată, pe Muntele Fuji făceai terapii spre vindecarea atât trupească a pământenilor, cât și vindecarea sufletească și spirituală a lor, cu așa ceva erai preocupată și atunci, o îndeletnicire-pregătire, prin care îți îndeplineai menirea, întrucât era parte din misiunea ta. Iar acum, prin trăirile tale din Japonia, descrise cu atâta dăruire, desigur că îți îndeplinești și continui totodată o parte bună a vechii tale misiuni, prin faptul că îți ajuți mult semenii tăi, ca ei să înțeleagă că atăt budismul, cât și islamismul, precum și creștinismul, toate acestea fac parte din evoluția spirituală a omenirii terestre. Atât doar că acum omenirea trebuie să se trezească și să ajungă să înțeleagă că toate aceste divine ființe, venite cândva pe Terra la întrupare, ca Budha, Mahomed și Iisus, au venit în Misiuni speciale, și astfel prin ei s-au declanșat și înființat cele mai mari religii pe Pământ, întrucât au venit în Sacra Misiune de a trezi omenirea spre evoluție și implicit prin iubire spirituală, a se accepta și a accepta totodată că toate religiile existente pe Terra, au luat ființă din Voia Supremă a Unicului și aceluiași Înalt Atoate Creator.”

Melfior Ra