ingaduintaÎn dimineaţa zilei de 7 iulie, chiar înainte de a mă ridica din pat, mi s-a transmis următoarea informaţie: „Nicoleta să adaugi în cartea la care lucrezi şi capitolul <<Lecţia îngăduinţei>> Prin acesta vei aduce la cunoştinţa semenilor tăi, cum ai dobândit înţelepciune trecând prin examenele vieţii pământene.”

Am ştiut la ce se referă îngerii, căci trecusem şi eu prin câteva probe de care era să mă împiedic, norocul meu a fost să aud vocea sinelui meu care m-a luminat şi a îngerilor care m-au susţinut.

Nici nu mă gândisem să scriu despre acest lucru, mai ales că evenimentele la care voi face referire în „Lecţia Îngăduinţei” mi-au adus suferinţă sufletească. Însă, aşa cum mi s-a cerut, voi relata probele prin care am trecut şi din care eu am dobândit înţelepciune.

Când am scris cărţile „Misterul Păsării Măiastre” şi „Revelaţii”, am fost atenţionată chiar de soţul meu, care mi-a spus: „Fii atentă ce scrii în cărţile tale, ai copii minori care merg la şcoală şi care vor fi luaţi peste picior de ceilalţi copii care nu văd, iar rudele şi vecinii te vor privi ca pe un extraterstru.”

Mă întrebam: „Oare să-mi pese ce spun copiii, vecinii sau alte cunoştinţe sau de ceea ce simt şi trăiesc eu cu adevărat ?” Mă gândeam şi la faptul că de multe ori, din dorinţa de a fi pe plac cunoştinţelor noastre, nu suntem sinceri faţă de noi înşine, chiar dacă noi simţim ceva în sufletul nostru, de multe ori suntem tentaţi de a spune altceva şi de a fi asemeni celor din jurul nostru, ca să nu ieşim din tipare şi să fim în rândul lumii.

Mi-am spus în sinea mea că nu-mi pasă de ceea ce cred şi spun semenii la adresa mea, ci de ceea ce trăiesc şi simt eu cu adevărat, fiind sinceră faţă de mine în primul rând, cu riscul de a ieşi din tiparele obişnuite şi de a fi luată peste picior. Am scris cărţile sperând în sufletul meu, ca prin ele să se înalţe multe inimi şi chiar am îndemnat semenii să le citească cu sufletul, care ştie adevărul, nu cu mintea care este limitată în gândirea raţională a planului fizic.

Am avut lansarea cărţii „Revelaţii” chiar în 8 martie 2009. Fiul meu Andrei, a dorit să ofere cu ocazia zilei de 8 martie un dar simbolic unor doamne.

M-am gândit: „Oare ce dar este mai frumos decât o carte, o floare şi un gând frumos din inima unui copil ?” Am scris câteva dedicaţii pe cărţile „Revelaţii” şi i le-am dăruit fiului meu să le ofere la cine simte el. Ştiam că aceste cărţi emit energii de înaltă frecvenţă vibraţională şi gândul meu a fost acela de a aduce bucurie şi lumină în viaţa persoanelor respective.

Fiul meu a venit acasă bucuros şi mi-a spus că a dăruit cu drag cărţile. Numai că evenimentele au luat o altă întorsătură. Astfel, cărţile au ajuns să fie răsfoite de persoane care nu cred decât în ceea ce văd cu cei doi ochi fizici şi fiecare a comentat după înţelegerea sa, iar fiul meu a devenit ţinta unor cuvinte răutăcioase de câte ori s-a ivit ocazia.

„Aşa ceva este împotriva religiei… aşa ceva nu există… atenţie cu mama ta care ştie tot…” Au fost zile când fiul meu venea trist acasă şi-mi povestea cum a fost luat peste picior de alte persoane.

Iată că vorbele soţului meu s-au adeverit, însă nu copiii erau cei care luau peste picior pe fiul meu, ci persoanele adulte. Am suferit mult, dar nu numai pentru mine, ci mai ales pentru fiul meu care trecea prin această situaţie stânjenitoare. Simţeam în sufletul meu o sfâşiere, realizam cu câtă bucurie le-am oferit eu cărţile şi iată primeam în schimb, durere sufletească.

Am privit pe Andrei în ochi şi l-am întrebat: „Spune-mi Andrei, ţi-e ruşine cu mama ta ?”

„Nu”, mi-a răspuns el.

„Spune-mi, te rog, tu auzi Cântul Păsării Măiastre ?”

„Bineînţeles că îl aud mamă, de atâtea ori.”

„Şi le-ai spus prietenilor tăi, că auzi Cântecul Păsării Măiastre ?”

„Nu, mamă, cum să le spun, că nu m-ar crede nimeni.”

„Dar, spune-mi Andrei, tu îl auzi ?”

„Da, mamă, ţi-am mai răspuns o dată, da, îl aud.”

„Acum, te rog să fii sincer cu tine însuţi”, ii spun eu. „Chiar dacă auzi cântul, tu negi acest lucru doar ca să fii pe placul lor ?”

„Nu, mamă, nu neg, dar nu le spun.”

„Bine, dar atunci bucură-te că auzi şi ştii mai mult decât se vede cu cei doi ochi fizici şi lasă-i pe ceilalţi să spună ce cred ei. Nu trebuie să-ţi fie ruşine sau să suferi.”

Câteva zile am simţit multă durere sufletească.

Într- una din seri, într-o meditaţie, am întrebat Sinele meu: „De ce mi se întâmplă acest lucru ? De ce eu am oferit iubire şi lumină semenilor mei şi ei au întors către mine vorbe care dor şi mai ales, de ce să suporte fiul meu toate acestea, când intenţia lui a fost sinceră şi s-a gândit să ofere o bucurie ?”

„Ca să înveţi LECŢIA ÎNGĂDUINŢEI, mi s-a transmis. Ţi se cere îngăduinţă faţă de semenii tăi aflaţi în clase mai mici pe drumul cunoaşterii şi evoluţiei spirituale. Sunt fraţii tăi şi datoria ta este să-i iubeşti ca pe tine însuţi. Ia gândeşte-te, tu ai doi copii, daca fiului tău cel din clasele primare i-ai cere să facă integrame pe care le rezolvă fratele lui la liceu, ar putea face asta ?”

„Nu”, îi spun eu, „că încă nu le-a învăţat.”

„Dar asta înseamnă că pe fiul tău mai mic îl iubeşti mai puţin pentru că nu ştie acestea ?”

„Nu”, i-am răspuns eu, „chiar îl iubesc şi am grijă de el mai mult, că este mai mic şi încă nu înţelege totul.”

„Vezi, asta ţi se cere şi ţie, ÎNGĂDUINŢA. Cum îl înveţi tu pe fiul tău mai mare:? Ai grijă de fratele tău mai mic, că tu eşti mai mare, mai înţelept, mai înţelegător. Asta ţi se cere şi ţie, să ai ÎNGĂDUINŢĂ faţă de fraţii tăi din clasele mai mici. Cândva vor trece şi ei în altă clasă de evoluţie spirituală, toate la timpul lor, căci au la dispoziţie eternitatea. Nu înseamnă că dacă tu eşti într-o clasa mai avansată eşti mai priviligiată decât ei, toţi sunteţi iubiţi la fel, toţi sunteţi copiii aceluiaşi Tată, sunteţi cu toţii fiii lui Dumnezeu. Tu iubeşte-ţi semenii, acceptă-i şi ai ÎNGĂDUINŢĂ !”

Am rămas fără cuvinte, realizam cum mereu suntem supuşi la teste, la probe în funcţie de examenele pe care le avem de trecut spre evoluţia noastră spirituală.

Cu lacrimi în ochi şi iubire în inima mea am trimis gânduri de iubire şi lumină tuturor celor care, prin gândurile şi cuvintele lor, mi-au adus suferinţă. Le-am spus că îi iubesc şi am îngăduinţă faţă de ei. Am mulţumit sinelui meu, care mereu m-a îndemnat să urmez calea luminii.

Sunt conştientă că emisiile energetice ale cărţilor pe care le-am scris, vor înălţa inimi şi fiinţe terestre şi vor aduce lumină şi mesajul iubirii divine în casele în care au ajuns.

Vă îndemn să aveţi îngăduinţă faţă de semenii voştri, să treceţi probele vieţii şi să vă iubiţi aproapele ca pe voi inşivă.

Nicoleta Pasat