30 ani de căsătorie, ani în care am primit multe daruri și binecuvântări divine! Cea mai mare bucurie și binecuvântare au fost și sunt fiii noștri, Andrei și Gheorghe, ingineri frumoși și deștepți, de care suntem mândri. Prin ei am învățat cea mai frumoasă lecție a sufletelor noastre: iubirea necondiționată, care ni se cere să o manifestăm față de semeni și întreaga creație divină.

Împreună am crescut în lumină și iubire divină. Am desfășurat lucrarea spirituală „Lumina Iubirii” și am adus pe lume cei 15 copii spirituali, cărțile de înălțare spirituală pe care le-am scris. Noi, mirii care am trecut testul timpului ne-am gândit să sărbătorim cei 30 ani de căsătorie în mijlocul munților. Avem multe zone frumoase în țară și am ales să vizităm Cetățile Ponorului, un complex carstic din Munții Apuseni, numit „Everestul speologiei românești”. Peștera a fost explorată și de Emil Racoviță.

Vineri dimineață, pe 28 iulie, am plecat din Sibiu. În jurul orei 9:30 am făcut primul popas la „I Giardini di Zoe” din localitatea Banpotoc (județul Hunedoara). Ne-am încântat ochii și sufletele plimbându-ne pe aleile care șerpuiau printre flori, arbuști, fântâni arteziene, obiecte decorative. O grădină foarte frumoasă, după cum se poate vedea din fotografiile atașate, care spun mai mult decât o mie de cuvinte.

Bucuroși, am continuat călătoria spre Munții Apuseni. În jurul orei 14, ne-am cazat la Cabana Cetățile Ponorului. Ne-am îmbrăcat de drumeție și cu rucsacii în spate, am plecat pe drumul forestier. În 10 minute, am ajuns la indicatorul care arăta intrarea pe traseul marcat cu punct albastru spre Cetățile Ponorului. De când am intrat pe potecă, am simțit că suntem însoțiți de veghetorii zonei, care luminau când într-un loc, când în altul. Ne arătau că sunt cu noi și ne însoțesc în drumeție. Înainte să coborâm spre portal, am făcut un scurt popas ca să admirăm zona și să facem fotografii. Deasupra capului meu a apărut în spirit Decebal, zâmbind. Văzând fotografia, mi-a confirmat aceasta Lucian, prieten și susținător în lucrarea de luminare pe care o desfășor.

Am coborât panta în Dolina 1. În depărtare, se auzea râul, care curgea prin peșteră. Se vedea partea superioară a portalului de 75 m înălțime. Am rămas un timp în liniște, încântându-ne ochii și sufletele cu frumusețea și energia zonei. Mi-a venit în gând un vers din rugăciunea lui Enoh: „Stai liniștit și cunoaște că eu sunt Dumnezeu”. Și așa este! Simțeam binecuvântarea și prezența divină în adierea vântului ce ne mângâia fețele, mireasma pădurii, șuierul apei, cântecul păsărilor, zumzetul insectelor, priveliștile deosebite și în energia arzătoare din interiorul ființei mele.

Conform datelor scrise, Peștera Cetățile Ponorului este formată dintr-o galerie de 2 km lungime, care este străbătută de un râu, care curge puternic și formează cascade, repezișuri și vâltori. Intrarea în peșteră se face printr-un portal de 75 m înălțime și 30 m lățime, sculptat într-un perete vertical de 100 m. Nu am coborât ca să trecem prin peșteră, din cauză că am fost atenționați de turiștii cu care ne-am întâlnit pe potecă. Ne-au spus că râul are debit mare, pietrele erau alunecoase și că avem nevoie de lanternă. Noi o uitasem la cabană. Am ocolit pe sus, prin stânga portalului, pe scările de fier, apoi pe grohotiș spre Dolina 3. A urmat o urcare abruptă cu lanțuri, stânci, bolovani și grohotiș pe unde am mers cu mare atenție ca să nu alunecăm. Am urmat poteca până la un punct de răscruce, cu un indicator care arăta spre balcoane.

Am continuat drumeția prin pădure pe o pantă ușoară și am ajuns la balcoane, unde iarăși am făcut popas ca să admirăm stâncile semețe și peisajele din jur. Am mulțumit îngerilor veghetori ai zonei, ai țării noastre, străbunilor care ne veghează și ocrotesc țara. Am continuat traseul până la Poiana Glăvoi, apoi încă puțini kilometri pe drumul forestier. Am ajuns la cabană, simțind intens genunchii. Traseul a durat trei ore și jumătate dus-întors. Seara, la cabană, am servit o cină delicioasă, am primit afinată și prăjituri din partea casei. Deși mi-am dorit să dorm buștean, ca să fiu odihnită a doua zi pentru o nouă drumeție, m-am trezit de câteva ori și m-am gândit la informațiile primite în spirit, referitor la anumite persoane. În planul fizic, poți spune ceva și să gândești altceva, iar cei din jur să nu-și dea seama. În plan subtil, nu poți minți, fiindcă totul se știe, ce simte și ce gândește omul.

Sâmbătă dimineața, după micul dejun, am ales un traseu mai ușor: spre Peștera „Ghețarul Focul Viu” și Pietrele Galbenei. Am plecat de la cabană pe drumul forestier până la Poiana Glăvoi (o poiană cu sute de corturi, mașini și turiști). Am intrat în pădure pe traseul marcat cu punct galben. Traseul este foarte circulat. Am întâlnit grupuri de turiști veniți din diferite orașe ale țării (București, Cluj-Napoca, Bacău, Iași). Am urcat pe poteca din pădure aproximativ o oră, cu pauze de mâncat afine. De la intersecția potecilor spre Peștera Ghețarul Focul Viu și Pietrele Galbenei, am ales să coborâm spre peșteră.

Într-o jumătate de oră, am ajuns în fața peșterii. Am coborât cu grijă spre gura peșterii, până la balconul de lemn, de unde am admirat interiorul. Peștera era luminată de razele soarelui, care pătrundeau prin fereastra din tavan și am putut vedea ghețarul. Conform datelor scrise, Peștera Ghețarul Focul Viu este situată în Munții Bihorului, în Valea Galbenei, la o altitudine de 1165 m. Lungimea totală a peșterii este de 165 m, fiind compusă din două săli: sala mare și sala mică. Cea mare are o lungime de 68 m și înălțime de 46 m, adăpostind un ghețar de 25.000 m3.

În jurul prânzului, razele soarelui pătrund prin tavanul peșterii și luminează grupurile de stalagmite din spatele sălii mari, provocând reflexii scânteietoare, care au dat și numele peșterii, „Focul Viu”. Potrivit unei legende, Peștera Ghețarul Focul Viu are legătură cu comorile dacice, întrucât aici ar fi fost adăpostită comoara lui Decebal. Citind legenda, un fior a trecut prin ființa mea. Am primit confirmarea și am înțeles de ce a apărut în spirit Decebal, zâmbind deasupra capului meu, în fotografia de pe stâncă, înainte de a coborî la portal.

Pe site-ul Parcului Național Apuseni, peștera este descrisă astfel:

„Este o peşteră micuţă, alcătuită din două săli, prima şi cea mai mare fiind ocupată de imensul bloc de gheaţă. Tavanul acesteia este spart de o fereastră de mari dimensiuni prin care au căzut înăuntru buşteni, frunze precum şi zăpadă din exterior, care au format o movilă mare. Prin tavanul peşterii pătrunde suficientă lumină pentru a dezvălui grupurile de stalagmite de gheaţă aflate în partea opusă intrării în peșteră. De altfel, în jurul orelor prânzului, razele de soare pătrund prin fereastră creând un decor feeric. Explicaţia existenţei blocului de gheaţă în peşteră este dată de două elemente: fereastra din tavan favorizează acumularea aerului rece, iar lipsa ventilării în peşteră menţine aerul rece captiv tot timpul anului”.

Am urmat poteca pe traseul Cheile Galbenei și am coborât o oră prin pădurea de fag spre Poaiana Florilor. Pe potecă, ne-au ajuns și alte grupuri, care spuneau că turul complet al traseului Cheile Galbenei durează 7-8 ore. Eu aveam genunchii forțați din ziua anterioară și am ales să ne reîntoarcem pe același traseu. Am revenit pe potecă până la Peștera Ghețarul Focul Viu, apoi am urcat în serpentine poteca spre Pietrele Galbenei. Pietrele Galbenei sunt un punct de belvedere, cu o priveliște deosebită asupra împrejurimilor. Am admirat peisajele, am făcut poze, am mâncat bunătăți din rucsac și ne-am odihnit. La un moment dat, s-a întunecat și se auzeau tunete în depărtare. O doamnă din alt grup ne-a spus că s-au anunțat furtuni. Ne-am pus rucsacii în spate și într-un mers alert am continuat drumeția spre cabană.

Duminică, după micul dejun delicios, am plecat spre casă. Mergând pe șosea, îngerii mi-au întors privirea spre indicatorul Mănăstirea Izbuc și am simțit să facem un popas la Izvorul Vindecător, să facem rugăciune de mulțumire Maicii Domnului la aniversarea a 30 de ani de căsătorie.

Mănăstirea Izbuc, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” se află la poalele Munților Codru-Moma, în comuna Cărpinet, la aproximativ 100 km de Oradea. Numelei „Izbuc” vine de la izvorul intermitent de lângă mănăstire. Apa curge câteva minute, apoi iarăși încetează să curgă și revine după un anumit interval. Acest fenomen carstic este considerat făcător de minuni, apa izvorului fiind vindecătoare, iar mulți oameni s-au vindecat de boli. Legenda spune că un copil orb, plimbându-se prin preajma izvorului, a auzit susurul apei. S-a apropiat, a băut apa, s-a spălat pe față și a început să vadă.

Când am intrat pe poarta mănăstirii, am auzit cântându-se o priceasnă dragă sufletului meu, pe care o cânt împreună cu grupul la rugăciunea zilei de 21 ale lunii:

„Pentru Tine, Doamne, Florile-nfloresc, Pentru Tine, noaptea. Stele strălucesc. Pentru Tine, ploaia. Picură şi cântă, Şi-n grădină cerne. Bucurie Sfântă!”

Într-adevăr, o bucurie sfântă era în grădina bisericii și în inimile pelerinilor prezenți la Sfânta Liturghie. Am făcut rugăciune la Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, am aprins lumânări, ne-am închinat la moaștele Sfântului Nectarie și am băut apă de la Izvorul Vindecător. La izvor erau persoane cu telefoanele mobile pregătite să facă fotografii exact când țâșnește izvorul și spuneau că atunci trimite Maica Domnului binecuvântarea. Simțeam energia locului și prin ghidarea Sinelui meu înțelegeam că Maica Domnului trimite lumina și binecuvântarea Sa pentru toți copiii ei, nu doar atunci când țâșnește izvorul. Într-adevăr, apa curge pe sub pământ și este captată la izvorul unde pelerinii beau apă.

Seara, am sărbătorit ziua de naștere a soțului meu și aniverasarea a 30 de ani de căsătorie cu copiii, savurând o felie de tort. Deși m-am gândit să scriu despre zilele petrecute în Munții Apuseni am fost prinsă cu diverse activități și am amânat.

O altă trăire frumoasă am avut marți în timp ce eram la dentist. Când domnul doctor lucra asupra danturii mele, dintr-o dată, a apărut în spirit, într-o lumină, o entitate îmbrăcată în veșminte simple, albe, care ne-a binecuvântat. Am simțit lumina Duhului Sfânt, energia care ne-a pătruns ființele. Domnul doctor a simțit energia și mai ales centrul coroanei, care se rotește și a dus mâna spre creștet. Inițial, nu am știut cine este entitatea și m-am întrebat cine este. Ca răspuns, Sinele meu Divin mi-a arătat o imagine în care m-am văzut la racla cu moaștele Sfântului Nectarie, la care mă închinasem când am fost la Mănăstirea Izbuc. Am văzut strălucind o lumină deasupra raclei cu chipul Sfântului și am știut că a fost Sfântul Nectarie. Până s-a făcut coronița, lumina s-a revărsat peste noi. Domnul doctor a simțit energia, a văzut culori frumoase, dar mai ales a simțit binecuvântarea Măiastrei, care i-a activat corpul de lumină.

Iată un exemplu care arată cât de frumos lucrează îngerii luminii, când o persoană este pregătită să urce pe o nouă treaptă în evoluția spirituală și cum din Înalt se deschide calea spre activarea corpului său de lumină. Eu aveam programare la dentist la ora 12. Doamna de la recepție m-a sunat și m-a întrebat dacă pot veni mai târziu, că s-a decalat doamna doctor cu programul. Am spus că rămâne pe altă zi, iar între timp, programasem o terapie la cabinet. Abia ajunsesem la cabinet și m-a sunat de la dentist să merg la ora stabilită. Am anulat terapia și am ajuns la dentist la ora 12. În loc de doamna doctor, a lucrat asupra mea domnul doctor. Primeam o confirmare la o trăire cu aproximativ o lună în urmă, unde m-am întâlnit cu domnul doctor în spirit și l-am întrebat referitor la o lucrare asupra dintelui. „Se poate face o coroniță la dintele meu?”. Mi-a răspuns: „Desigur că se poate.” și a lucrat în spirit asupra danturii mele. Într-adevăr, așa cum am văzut în spirit, domnul doctor a lucrat la dantura mea și mi-a făcut coronița. Practic, a continuat în planul fizic lucrarea începută în plan subtil.

Spre zorii zilei de astăzi, 6 august, am avut o trăire foarte frumoasă, care mi-a confirmat simțirea mea la Izvorul Tămăduitor de la Mănăstirea Izbuc. Îngerii m-au dus în spirit în văzduh într-o zonă muntoasă. Din Înalt, am văzut cum curge spre pământ un flux de lumină. Părea o rază de energie ca de foc, care se rotea ca într-o spirală și ajungea în pământ. O entitate veghetoare mi-a făcut semn să privesc unde ajungea raza de lumină și atunci am văzut izvorul situat în spatele Mănăstirii Izbuc. Entitatea de lumină mi-a spus: „Acesta este Izbucul, izvorul tămăduitor cu apa vieții, apă vie”. Vedeam cum raza de energie care coboară din Înalt intră în pământ, unde se intersectează cu o rază de energie, care străbate pământul pe orizontală și formează o cruce de lumină. La intersecția brațelor crucii, energia se răspândea în toate direcțiile și țâșnea în afara pământului, fiind locul în care curgea izvorul.

Vedeam din Înalt Mănăstirea Izbuc și izvorul de apă care țâșnea de la intersecția brațelor crucii de lumină. Înțelegeam la ce face referire entitatea care mi-a arătat izvorul tămăduitor, apa vieții. Așa cum trupul are nevoie de hrană, așa are nevoie și sufletul. În planul fizic, noi vedem izvorul, apa care curge, ce ne potolește setea și ne vindecă trupurile. În plan subtil, făcea referire la apa vie, binecuvântarea, lumina, energia care se revărsă din Înalt spre luminarea și vindecarea sufletelor noastre. În timp ce scriu aceste rânduri, primesc ghidarea Sinelui meu, prin care înțeleg că aceasta este și un simbol al evoluției omului. Omul, asemănător crucii de lumină, este legat de cer și pământ prin canalul energetic central. La intersecția brațelor se află inima, altarul, locul sfânt în care îl întâlnește pe Domnul Iisus, care îi dă să bea apa vieții, care să-i astâmpere setea. Cum a transmis Domnul Iisus și scrie în Cartea Sfântă, „…dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea…cel ce crede în Mine din inima lui vor curge râuri de apă vie”.

Primul lucru pe care l-am făcut dimineața a fost să aprind o candeluță la Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în Brațe și am mulțumit că mi-a arătat aceasta într-o zi de Sărbătoare „Schimbarea la Față”, sărbătoarea când Domnul Iisus se ruga pe Muntele Taborului, iar apostolii care-l însoțeau i-au văzut fața strălucind în lumină ca soarele, iar hainele albe ca zăpada. Este o sărbătoare a luminării și înălțării sufletelor noastre. De multe ori, mai ales în zilele de sărbătoare, îmi vine în gând mesajul domnului Iisus, primit cu ani în urmă: „Să nu te preocupe hainele care-ți acoperă trupul, ci ale sufletelui, căci prin ele strălucești” (îmi făceam bagajul să merg la Paris, urmând să vizitez Catedrala Notre-Dame, Biserica Sacré-Cœur, dar mai ales să mă plimb pe Bulevardul Champs-Élysées, fiind preocupată ce haine mai frumoase să iau cu mine).

Este un mesaj pentru noi toți, să ne spălăm și curățăm corpurile de lumină, că în acest fel ne schimbăm înfățișarea, strălucim și răspândim în jur lumină și iubire divină, devenind canale de lumină între cer și pământ. I-am povestit soțului meu acestea și m-am bucurat că vremea e ploioasă, că nu urcăm pe munte, ca să am timp să scriu, așa cum am fost ghidată. Mi se cere să scriu ce trăiesc și simt, spre luminarea și înălțarea altor suflete. Eu am reușit să văd și să ascult cu ochii și urechile sufletului. Mi se cere să las lumina și iubirea divină să curgă spre semeni, dornici de luminare, vindecare și înălțare spirituală, să nu opresc curgerea apei vii, adică cunoașterea, lumina și iubirea divină, altfel risc să rămân însetată asemenea omului din munte care a găsit izvorul și l-a astupat, ca nu cumva apa să curgă spre semeni. În cele din urmă a suferit și el de sete.

Privind fotografiile atașate, vă puteți conecta la energia acestor locuri frumoase din țara noastră.

Transmit tuturor cititorilor lumină, iubire și binecuvântări divine!

Vă iubesc!

Nicoleta Păsat

Sibiu, 6 august 2023